Book Lovers Challenge III
Cu care personaj din cărțile citite te asemeni cel mai mult (aveți calități, defecte comune, același mod de a acționa în unele situații, etc.)?
Mi-ar plăcea să spun că m-am gândit mult la întrebarea asta, dar nu-i așa. Singurul personaj care mi-a venit în minte, imediat cum am citit întrebarea, a fost Catherine Earnshaw, personajul principal feminin din La răscruce de vânturi.
Acum vine partea complicată; trebuie să explic de ce. Păi, cel mai pe scurt, aș putea spune că tot ce a făcut ea aș fi făcut și eu. De obicei mi se întâmplă să vreau o oarecare schimbare - oricât de mică - atunci când citesc o carte și un personaj mă nemulțumește sau e pur și simplu e mult prea diferit de mine.
La fel ca și Catherine, iubesc obsesiv - dacă se poate spune așa. Suntem amândouă la fel de egoiste și orgolioase. Chinuim persoanele pe care le iubim, tocmai pentru că le iubim. Nu ne recunoaștem greșelile și vedem mereu câte-un vinovat pentru ceea ce ni se întâmplă. Înțelegem perfect de ce iubirea poate ucide și ne folosim de chestia asta.
Aceeași greșeală pe care a făcut-o Catherine cu Edgar Linton, am făcut-o și eu acum ceva timp, lăsându-l pe Heathcliff fără pic de remușcare. Până când a intervenit lumea reală și singurătatea combinată cu părerea de rău pentru pierderea suferită. Până când am realizat că oamenii se pot îndepărta mai mult decât ne-am putea imagina vreodată. Și apoi toți erau de vină, toți aveau contribuția lor la tristețea mea, toți trebuiau să sufere la rândul lor pentru lacrimile pe care mi le-au adus mie.
Deci, acea persoană egoistă, răzbunătoare, care renunță la cineva numai dintr-un orgoliu uriaș, apoi suferă până moare, îmi amintește atât de mult de mine încât nici nu mă mai chinui să mă gândesc la alte personaje. În fața lui Catherine, orice alt personaj pare lipsit de suflet, neexistent, inutil.
Aceeași greșeală pe care a făcut-o Catherine cu Edgar Linton, am făcut-o și eu acum ceva timp, lăsându-l pe Heathcliff fără pic de remușcare. Până când a intervenit lumea reală și singurătatea combinată cu părerea de rău pentru pierderea suferită. Până când am realizat că oamenii se pot îndepărta mai mult decât ne-am putea imagina vreodată. Și apoi toți erau de vină, toți aveau contribuția lor la tristețea mea, toți trebuiau să sufere la rândul lor pentru lacrimile pe care mi le-au adus mie.
Deci, acea persoană egoistă, răzbunătoare, care renunță la cineva numai dintr-un orgoliu uriaș, apoi suferă până moare, îmi amintește atât de mult de mine încât nici nu mă mai chinui să mă gândesc la alte personaje. În fața lui Catherine, orice alt personaj pare lipsit de suflet, neexistent, inutil.
„Căci ce nu-i în mintea mea legat de ea? Şi ce nu-mi aminteşte de ea? Nu mă pot uita în jos, la pardoaseala asta, fără să-i văd trăsăturile desenate pe piatră! În fiecare nor, în fiecare pom… în aerul nopţii şi-n fiecare privire din timpul zilei… sunt înconjurat de chipul ei! Cele mai obişnuite feţe ale bărbaţilor şi femeilor… chiar şi propriile mele trăsături… îşi bat joc de mine, semănând cu ea. Lumea întreagă e o colecţie înspăimântătoare de amintiri care îmi spun că ea a existat şi c-am pierdut-o!”
