Actually, you control your soul, not their lives.

În majoritatea cazurilor mă bazez pe o gândire de genul „mi-ar plăcea să mă întorc în trecut și să mă avertizez în legătură cu ce-o să se întâmple”. Un comportament tipic al omului laș, căruia nu-i place neprevăzutul. Da, se poate spune că sunt dependentă de control, că vreau să știu totul atunci când am nevoie de informații și se mai poate spune și că știu de unde să le obțin. Văd în acest stil de viață - dacă îl pot numi așa -, un scut contra belelelor în care mă bag de obicei - pentru că doar controlul are și el prețul lui. Dar uit esențialul; pierd surpriza și acea uimire - plăcută - care-ți acoperă sufletul când te gândești „poate nu am greșit chiar așa tare, poate, de fapt, a fost mai bine așa”.

E un fel de a cunoaște oamenii și de a te autocunoaște. Un fel de testare a limitelor, ce presupune multe victime colaterale. Partea bună e că acele victime îți vor deveni prieteni pe viață, oameni pe care îi vei respecta și iubi orice s-ar întâmpla, pentru că știi că te-au suportat și n-au încetat să te dorească în viețile lor.

Ei bine, asta e partea pe care o pierzi atunci când vrei să deții controlul. Iubirea.

Iubirea nu poate fi controlată, ea este dăruită de bună voie și nesilită de nimeni, altfel, nu mai este iubire, este obligație - și tare obositoare mai e și partea asta cu obligațiile.

Mă uit la oameni, persoane pe care le cunosc de ani buni, persoane pe care le pot numi prieteni și văd că au tot ce-și doresc, dar sunt mereu posomorâți și în căutarea a ceva nou. Și n-am știut de ce până când n-am ajuns în locul lor - pentru o lungă perioadă de timp. Singurul element care lipsea era neprevăzutul. Chiar dacă pare ceva banal, pentru că nu are un top al clișeelor scoase de prin cărți sau filme, este foarte important. E altceva când aștepți ca cineva să-ți zică ceva fără să știi ce în loc să controlezi efectiv ceea ce spune persoana respectivă.

Controlul dă dependență și seacă suflete. Sfatul meu: renunțați la el!