Our story already has the greatest ending
Să fiu sinceră, nu cred că s-a schimbat vreodată. De fapt, este la fel de timid și naiv ca atunci. Numai imaginea fizică i s-a schimbat.
Îmi plimb unghiile negre pe abdomenul lui încordat. Parfumul subtil al teilor invadează încăperea și ne aduce amintirile de altă dată. Copiii de altă dată..
- Anna, mută-te cu mine.
- Nu.
Îl privesc și mă ridic ușor, sărutându-l pe gât.
- Dar suntem împreună în fiecare zi, n-ar fi mare diferență. Doar mai mult confort.
- Nu-mi place confortul.
- Ești egoistă.
- Și nu asta-ți place la mine?
Nu-l mai las să răspundă. Îndepărtez cearșaful satinat ce-mi gâdilă pielea, mă ridic din pat și pornesc spre baie. Încui ușa așteptând discursul ce-l aud de câteva luni, în fiecare zi.
- Anna, a trecut prea mult timp ca să mai aștept. Nu voi sta întotdeauna după tine. A trecut, s-a terminat, uită și treci peste.
E ușor de spus când ești un simplu privitor. Când nu simți ochii lumii torturându-te, pentru ceva ce oricum n-ai făcut.
Mă așez de gresia rece, cu spatele rezemat de cadă. Cu mâna dreaptă ajung la robinet și pornesc apa rece. Încerc să-mi amintesc cum am ajuns aici. Dar nu reușesc.
Simt lacrimile, băgărețe ca întotdeauna, făcându-și loc în ochii-mi azurii. Nici nu mai încerc să mă stăpânesc, le las să curgă, să se termine.
Știu că e tot la ușă. Știu că nu va pleca până nu ies eu. Știu că are dreptate.
- Vorbești exact ca el!
Îl aud așezându-se pe parchet, în fața ușii.
- Pentru că suntem la fel, numai că eu am ales să rămân. Să rămân cu tine Anna.
Gresia deja e prea rece. Mă ridic, leneșă și mă întorc cu fața spre apa ce mă așteaptă. Îmi proptesc mâinile pe marginea căzii și-mi privesc reflexia din apă. Nu înțeleg. Și mă pierd. Mă înfurii. Pornesc spre ușă și smucesc clanța atât de tare încât mă aștept să rămân cu ea în mână, dar nu se întâmplă așa. Deschid ușa și îl împing din fața ei. Mă reped la hainele ce-mi stau împrăștiate pe covorul grena și încep să mă îmbrac.
- Anna, e totul bine?
Nu-i răspund. Și să vreau, n-aș ști ce. Continui să mă îmbrac. Mă încalț cu pantofii negri, lăcuiți, apuc geanta neagră și ea, grăbindu-mă spre ușă. Aud un...
- Ne vedem mâine!
... și trântesc ușa.
Da, are dreptate, sunt egoistă. Amândoi știau asta, dar numai unul mai poate să mi-o spună.
Mă opresc în fața blocului. Something tells me you're here with me.
