The monster never dies
Ochii îi sclipesc într-un mod ciudat, satanic, demn de filmele de groază.
Încerc să-mi țin respirația pentru a nu-i atrage atenția, pentru a nu-i atrage furia și răutatea către mine. Știu că nu i-aș putea face față.
Privirea-mi este atrasă de cicatricile care-i brăzdează obrazul stâng. Nu-mi pot înăbuși curiozitatea legată de proveniența lor. De fapt, tare-aș vrea să știu de ce mă uit la o astfel de creatură. La un așa monstru care denotă cruzime și moarte. Da, moarte în cel mai chinuitor mod posibil.
Partea proastă e că nu am pe cine să întreb. Sunt eu și întunericul ce devine cu fiecare secundă mai înfricoșător.
Un aer rece - ce-mi amintește de briza mării - îmi gâdilă gleznele. Închid ochii, dar imaginea creaturii îmi apare în fața ochilor orice-aș face. Numai că, mai devreme, o vedeam și atât, acum imaginația, propria imaginație complotează împotriva mea și văd monstrul stând la picioarele mele. Folosindu-și ghearele negre, lungi, pentru a-mi sfâșia pielea moale, delicată, ce-mi înfășoară picioarele. Adrenalina își spune cuvântul și deschid ochii. Nu s-a întâmplat nimic nou. Ochii diabolici sunt încă în fața mea, numai că ceva s-a schimbat la ei. Parcă sunt mai mari, parcă sunt uimiți de ceva. Sau poate sunt doar speriați. Dar - întreb - ce poate speria o creatură atât de crudă și afurisită, ce-i poate aduce mirarea sau frica pe chip? Dacă mai scap din fața acestei bestii, răspunsul la întrebarea mea ar putea deveni un mare mister al lumii.
Aud pași apăsați, hotărâți, îndreptându-se spre mine. Parcă sunt făcuți de niște pantofi bărbătești, cu un oarecare toc, pe parchet, ce este întrerupt ici-colo de câteva petice de mochetă.
Întunericul dezlănțuit este acoperit de o perdea fină, ușor portocalie, de lumină. Cineva se află în pragul ușii.
- Anna, credeam că dormi de mult.
Clipesc de câteva ori în timp ce ușa se închide, iar persoana ce se afla în pragul ei pleacă. Acum îmi văd clar camera ce este luminată numai de luna de afară, patul pe care este așezată plapuma într-un mod dezordonat și ferestrele mari, impunătoare. Dar nu asta mă șochează. În timp ce-mi studiez fiecare detaliu al camerei mele, văd ceva argintiu, ușor lucios în fața cărui mă aflu. O ramă, frumoasă, vintage, ce susține.. o oglindă.
Încerc să-mi țin respirația pentru a nu-i atrage atenția, pentru a nu-i atrage furia și răutatea către mine. Știu că nu i-aș putea face față.
Privirea-mi este atrasă de cicatricile care-i brăzdează obrazul stâng. Nu-mi pot înăbuși curiozitatea legată de proveniența lor. De fapt, tare-aș vrea să știu de ce mă uit la o astfel de creatură. La un așa monstru care denotă cruzime și moarte. Da, moarte în cel mai chinuitor mod posibil.
Partea proastă e că nu am pe cine să întreb. Sunt eu și întunericul ce devine cu fiecare secundă mai înfricoșător.Un aer rece - ce-mi amintește de briza mării - îmi gâdilă gleznele. Închid ochii, dar imaginea creaturii îmi apare în fața ochilor orice-aș face. Numai că, mai devreme, o vedeam și atât, acum imaginația, propria imaginație complotează împotriva mea și văd monstrul stând la picioarele mele. Folosindu-și ghearele negre, lungi, pentru a-mi sfâșia pielea moale, delicată, ce-mi înfășoară picioarele. Adrenalina își spune cuvântul și deschid ochii. Nu s-a întâmplat nimic nou. Ochii diabolici sunt încă în fața mea, numai că ceva s-a schimbat la ei. Parcă sunt mai mari, parcă sunt uimiți de ceva. Sau poate sunt doar speriați. Dar - întreb - ce poate speria o creatură atât de crudă și afurisită, ce-i poate aduce mirarea sau frica pe chip? Dacă mai scap din fața acestei bestii, răspunsul la întrebarea mea ar putea deveni un mare mister al lumii.
Aud pași apăsați, hotărâți, îndreptându-se spre mine. Parcă sunt făcuți de niște pantofi bărbătești, cu un oarecare toc, pe parchet, ce este întrerupt ici-colo de câteva petice de mochetă.
Întunericul dezlănțuit este acoperit de o perdea fină, ușor portocalie, de lumină. Cineva se află în pragul ușii.
- Anna, credeam că dormi de mult.
Clipesc de câteva ori în timp ce ușa se închide, iar persoana ce se afla în pragul ei pleacă. Acum îmi văd clar camera ce este luminată numai de luna de afară, patul pe care este așezată plapuma într-un mod dezordonat și ferestrele mari, impunătoare. Dar nu asta mă șochează. În timp ce-mi studiez fiecare detaliu al camerei mele, văd ceva argintiu, ușor lucios în fața cărui mă aflu. O ramă, frumoasă, vintage, ce susține.. o oglindă.
