Beyond quiet

Mă plimbam destul de des prin locul ăsta. Mă așezam pe fiecare bancă umedă - rar uscată - pe care o găseam. Și îmi amintesc o apa cristalină, pură, ce răcorea privirea oricui. Dar nu numai atât, fântâna era superbă, cu motive florale care mai de care mai frumoase și mai deosebite.

Parcurgând drumul spre locul cu pricina, mă simțeam tristă, ștearsă, părăsită. Vedeam alb-negru oricât m-aș fi forțat să introduc culori. Eram lipsită de orice speranță și veselie. Puteam să fiu confundată ușor cu una de-a lor.

Mâinile îmi înghețau întotdeauna, nu conta dacă era iarnă sau vară. Oricum, vara, eram greu de găsit prin locurile alea. Parcă, în lumina puternică a Soarelui și căldura sa dogoritoare ceva nu se potrivea. Era aceeași senzație cu cea pe care o ai când ești transpirat, dar totuși te dai cu parfum, fără să-ți faci duș. 

Aș putea să dau vina pe poveștile vechi, de groază, ce-mi gâdilau urechile în serile de Halloween sau în oricare altele. Poate datorită lor, poate nu, eu vedeam acel loc ca pe unul sacru, neschimbat de atâția ani, dar numai pe întuneric, sau pe frig. Eram fascinată de construcțiile ce mă înconjurau, unele atât de drăguțe - chiar simpatice -, unele ce păreau a fi cu adevărat opere de artă, iar altele - săracele - erau neîngrijite, abandonate de orice stăpân ar fi avut vreodată. Și nu-mi puteam ascunde curiozitatea, tare mult am vrut să aflu cum cineva poate să uite să treacă pe aici? Singurele lucruri importante pe care le pierdem se află aici, singure și n-au ce face decât să ne aștepte pe noi să ne amintim unde sunt.

Da, probabil că sunt singura care vede cimitirul așa. Dar atunci când trec de porțile mari, negre, culoare revine. Pentru că e atât de multă liniște și pace încât poți jura că nu există oameni răi, sau oameni care nu se odihnesc în pace. Plus că este un loc în care poți să vorbești singur fără să ți se atribuie diverse boli mentale. 
Există un mormânt ferit de privirile celorlalți. Nu știu cine se odihnește în el, dar, lângă, este o bancă din stejar ce-mi oferă companie atunci când vreau să mă așez. Mai mult de atât, iau o carte și citesc, câteodată numai pentru mine, câteodată și pentru cel care stă întins sub picioarele mele. Sadic, nu? Însă, atât cât îi citesc, mă privește din poza mică, ovală, fața unui bărbat între treizeci și treizeci și cinci de ani, care-mi zâmbește. Nu știu de ce a murit, dar nici nu l-am întrebat ce-i drept. Cât mă ascultă, pe mine nu mă deranjează. 
Pe crucea lui scrie „Nu te vom uita” - pe lângă alte lucruri care se scriu de obicei pe cruci - dar bălăriile erau de un metru când am descoperit mormântul. Nu-i nimic, le-am smuls și am avut eu grijă de atunci încolo.
Aștept să se facă întuneric. Azi am făcut rost de câteva volume din James Bond, cred că îi vor plăcea. Privirea lui pare a unui aventurier, dar faptul că e la trei metri sub pământ îmi spune că ceva n-a mers bine...


P.S. Azi ar fi trebuit să ajung la „Credința ta” dar pentru că a mai fost o temă asemănătoare o să sar peste.