Când Moromete se plimbă (fără Anna)
Canapeaua din piele este atât de rece încât aș putea jura că mai sunt două zile până la Crăciun. Dar din păcate, asta nu-i adevărat. Este aprilie așa cum urlă toate calendarele deși majoritatea, nu le credem.
Lângă canapea îmi stă drept companie aragazul. Încălzește lapte pentru mine. Așa se întâmplă când deschid bufetul mare din bucătărie și găsesc pliculețe de ciocolată caldă. Nu sunt atentă la starea laptelui, scriu, scriu așa cum n-am mai scris de o lună și o săptămână. Trebuie să recunosc că mi-am pocit scrisul, se întinde în toate părțile și mă face să-mi doresc să rup toate foile scrise până acum. Dar oricât de mult aș vrea asta, nu pot. Mâine este luni, iar foile acestea, mâzgălite cu picioarele și cu orice alte părți ale corpului exceptând mâinile, sunt foarte importante. Se presupune că trebuie să le învăț, sau cel puțin să le pricep. Eu nu fac nici una, nici alta. Doar le scriu, câteodată încet și cu grijă, câteodată... nu.
Dar e ceva ce nu-mi place la ziua asta. E cald, lumină, oameni peste tot. Privesc pe geamul decorat cu lăbuțe - așa se întâmplă când închizi câinele unde nu trebuie - și văd trecâd pe stradă tot felul de persoane. Mă întreb dacă și ele mă văd; dacă ar trebui să-mi las capul mai în jos pentru a nu fi observată.
Bătrâni, copii, adolescenți, adulți, chiar și câțiva foști colegi, traversează lungimea gardului meu apoi îmi dispar din vedere. Sunt curioasă de ce se plimbă oamenii ăștia tocmai azi. Ei nu știu că mâine e luni? De ce nu se odihnesc? De ce au chef de plimbări în timp ce eu stau și păzesc aragazul, cu un caiet în brațe?!
Imaginația începe să-mi contureze viitorul. Cum o să mă plimb și eu ca o bătrânică și o să observ copii scriind. O să țin minte să nu râd de faptul că ei sunt acolo, iar eu sunt liberă pe stradă. Hmm.. dar pe cine păcălesc? O să mă bucur de libertatea mea, n-o să-mi pese de treburile altora. O să mă plimb cât pot de mult și o să profit de fiecare zi de bărtână fără griji. Cel puțin așa spune imaginația mea..
Se pare că laptele a dat în foc. Ciocolată caldă. Imediat, mai am de scris două rânduri despre Moromeții.
Lângă canapea îmi stă drept companie aragazul. Încălzește lapte pentru mine. Așa se întâmplă când deschid bufetul mare din bucătărie și găsesc pliculețe de ciocolată caldă. Nu sunt atentă la starea laptelui, scriu, scriu așa cum n-am mai scris de o lună și o săptămână. Trebuie să recunosc că mi-am pocit scrisul, se întinde în toate părțile și mă face să-mi doresc să rup toate foile scrise până acum. Dar oricât de mult aș vrea asta, nu pot. Mâine este luni, iar foile acestea, mâzgălite cu picioarele și cu orice alte părți ale corpului exceptând mâinile, sunt foarte importante. Se presupune că trebuie să le învăț, sau cel puțin să le pricep. Eu nu fac nici una, nici alta. Doar le scriu, câteodată încet și cu grijă, câteodată... nu.
Dar e ceva ce nu-mi place la ziua asta. E cald, lumină, oameni peste tot. Privesc pe geamul decorat cu lăbuțe - așa se întâmplă când închizi câinele unde nu trebuie - și văd trecâd pe stradă tot felul de persoane. Mă întreb dacă și ele mă văd; dacă ar trebui să-mi las capul mai în jos pentru a nu fi observată.
Bătrâni, copii, adolescenți, adulți, chiar și câțiva foști colegi, traversează lungimea gardului meu apoi îmi dispar din vedere. Sunt curioasă de ce se plimbă oamenii ăștia tocmai azi. Ei nu știu că mâine e luni? De ce nu se odihnesc? De ce au chef de plimbări în timp ce eu stau și păzesc aragazul, cu un caiet în brațe?!
Imaginația începe să-mi contureze viitorul. Cum o să mă plimb și eu ca o bătrânică și o să observ copii scriind. O să țin minte să nu râd de faptul că ei sunt acolo, iar eu sunt liberă pe stradă. Hmm.. dar pe cine păcălesc? O să mă bucur de libertatea mea, n-o să-mi pese de treburile altora. O să mă plimb cât pot de mult și o să profit de fiecare zi de bărtână fără griji. Cel puțin așa spune imaginația mea..
Se pare că laptele a dat în foc. Ciocolată caldă. Imediat, mai am de scris două rânduri despre Moromeții.
