Trust.
Încerc să le citesc reacțiile în ochi, dar nu reușesc, emoțiile pun stăpânire pe mine și nu mai conștientizez nimic.
Aș vrea să zâmbesc, să le arăt că nu sunt acolo ca să fiu pusă la zid, să vadă că sunt bine, împlinită, dar nu pot. Sunt blocată în fața lor. Mereu m-am ferit de judecată, iar acum depind de toți străinii din fața mea, depind de stările lor bune sau rele, de personalitățile lor complicate și inimaginabil de deranjeante. Nu îi simt. Îmi e teamă ca nici ei să nu mă fi simțit, să nu le fi transmis nimic?! Nu consider că am pierdut timpul, știu că am pus suflet în tot ce-am făcut, știu că am vrut să ajung la ei, știu că am vrut să văd că și ei încearcă să ajungă la mine. Oare să fie prea mult? Sau oare prea devreme?
O căldură nespus de pătrunzătoare mă traversează și încep să mă dezmorțesc puțin; foarte puțin. Încep să-mi amintesc ziua în care am venit prima dată aici, emoțiile de atunci - deși păreau uriașe - nu se compară cu cele de acum. Diferența e că atunci totul s-a terminat cu bine, totul m-a adus aici. Să se fi înșelat atâția oameni?
Măcar după seara asta o să știu că am încercat, o să știu că am făcut tot ce am putut, că nimic nu mi-a stat în cale, decât ei, cei care acum trebuie să judece tot ce-am făcut. Îmi întorc sfioasă privirea spre el. Se află în culise și zâmbește; mândria i se citește pe față. Dacă n-aș fi înțepenită de atâtea priviri iscoditoare, m-aș duce la el și l-aș certa. Rău. Pentru că a crezut în ceva imposibil, pentru că m-a făcut și pe mine să cred.
Îl văd zâmbind cât de larg poate, ridicându-și mâinile și.. aplaudând. Dar nu-l aud. Mă întorc spre privirile iscoditoare. Au dispărut. Sunt uimită de multitudinea de oameni care aplaudă, care mă aplaudă. Zgomotul îmi acaparează mintea, făcând toată judecata mea s-o ia razna.
Mă inmoi toată și zâmbesc și eu la rândul meu. Lacrimile sunt de mult la locul lor, pe obrajii și așa prea roșii. Zăresc trandafirii care mă înconjoară și pe cei care încă nu s-au oprit din zborul lor din public, către scenă. Vreau să memorez acest moment atât de bine încât nimic, niciodată să nu mă facă să-l uit. Surprind pe fețele a două doamne din rândul al treile, lacrimi. Privind mai atentă, nu sunt singurele.
O mână puternică, dar delicată, îmi înconjoară talia. El. Desigur, poate nu s-a înșelat. Buchetul imens de flori de liliac nu lipsește, le fură din strălucire trandafirilor, dar parcă nu așa de mult ca pe vremuri. Toate detaliile contează acum.
Îmi mut privirea către ușa de la intrare. Văd numeroase poze pe care este scris mesajul ”Welcome to National Theatre”. Îl privesc iar pe el și îi simt emoțiile. Îmi cuprinde umerii și îi masează ușor. Mâine o să fie seara lui, dar nimic nu poate să-mi ia succesul de azi.
