My second childhood

Nu faci decât să privești în jur și să uiți de tine. Te bucuri. Nu știi de ce, dar zâmbești fără să-ți dai seama. Începi să-ți amintești că și tu erai la fel. Le zâmbeai persoanelor nescunoscute, te uitai în ochii lor, poate le și vorbeai. Dar nu mai faci asta; și când o faci necesitatea este motivul..
Azi, din motive personale, mi-am petrecut ziua în parc, printre copii. E ciudat cum ei ne acceptă întotdeauna pe noi ”ăștia mari” chiar dacă ne văd că strâmbăm din nas văzându-i. Când am încetat noi să fim așa? Să zâmbim fără motiv și să ne ne bucurăm de leagăne sau topogane. Câteodată mă uit la piticii din jurul meu și am impresia că nu le e frică de nimic. Insectele sunt prietenii lor, animalele.. nici nu mai spun. Urcă la înălțimi înfricoșător de mari pentru cât sunt ei de mici și ajung prin locuri în care adulții nu pot; dar mai presus de toate, sunt prieteni. Toți.
Hmm... copiii sunt mereu interesați de lumea ”celor mari”. Sunt invidioși că ei nu pot sta până târziu, că nu au bani, nu pot umbla prin magazine, nu au telefoane/laptopuri/internet/mp3 și atunci când vor să se joace cu ale alora, nu reușesc. Un copil mic poate fi o amenințare pentru tehnologie, dar și tehnologia, la rândul ei se poate răzbuna, furându-i timpul copilului când se va face mare.
Vi se întâmplă să vă uitați cum se joacă piticii și să regretați o grămadă de lucruri făcute până la vârsta pe care o aveți? Simțiți un impuls de a-i lua de mână și a le spune tot ce v-a învățat viața? Dar realizați că nu o să le pese, și noi am auzit sfaturile părinților, dar până nu am dat cu fruntea de pragul de sus tot nu l-am văzut pe cel de jos. Cel mai bine e să învățam de propriile greșeli, dar mă uitam azi la acei copii inocenți și mă gândeam că nici nu știu ce îi așteaptă. Mi-ar plăcea să fie și peste 10 ani la fel de fericiți pe cât erau azi în timp ce se jucau în nisip, dar mă îndoiesc. Poate că și neștiința ajută la ceva, îi face să fie plini de speranță și optimism.

Ideea e că noi am uitat ce făceam atunci. Eu una nu-mi amintesc cum trăiam înainte să am interent sau telefon. Pur și simplu nu-mi pot imagina ce făceam atunci. De citit sigur nu citeam, asta s-a întâmplat mai târziu. Sigur nici voi nu vă amintiți cum era fără Messenger, Facebook, Hi5, Google, Wikipedia, etc. Nu ne mai bucură lucrurile care ne făceau atunci cei mai fericiți, în cazul fetelor, păpușile Barbie. Ce mai înseamnă acum pentru o tipă de 15-16 ani cuvântul ”Barbie”? Simplu, ceva fals și ajutător în multe insulte. Dragi fetițe, acea jucărie falsă, care este acum o poreclă pentru tot felul de pițipoance, era obiectul vostru preferat. Remember? Filmele Disney erau cea mai mare plăcere, în niciun caz niște pipițe care-și găsesc prinții și gata. Desenele animate puteau fi numite ceva plăcut, nu capetele pătrate, copiii triști și goth, țipetele care se aud peste tot, și cuvinte gen ”tâmpito”/”proasto” care sunt auzite azi de cei mici.

În timp ce priveam acțiunile care se petreceu în parc, două doamne (care aveau copiii în zonă) s-au așezat lângă mine. Au început să vorbească de siropurile de tuse pe care le folosesc pentru odraslele lor, în timp ce ai lor copii băgau mâinile în nisip, apoi în gură. Mai târziu, o bunicuță a venit cu nepoțica să o dea în topogan, fetița și-a dat drumul și aștepta să fie prinsă, dar bunica era prea ocupată să-i facă poze, așa că nepoțica a înotat în nisip mult și bine. Apoi au urmat urletele caracteristici, care așa cum se știe, nu pot fi calmate decât cu o palmă bună! Logic.
Cireașa de pe tort a fost când o fetiță de 4-5 ani, a venit la mine și mi-a spus ”Uite! Eu am unghiile făcute cu roșu, roșu închis!”. THIS IS THE SPIRIT! :)

Sfatul meu? Mergeți în parcuri, priviți copiii. O să vă umple de energie pozitivă!