Paint your words.

În fiecare marți merg în parc, mă așez pe banca de lângă izvor și o privesc pe ea. Atât. Doar stau și o privesc. 
Nu cred că m-a văzut vreodată, sunt destul de bine ascuns. Dar eu o văd perfect, prin geamurile galeriei de artă care-și are sălașul la câțiva pași de izvor.
Mereu intră pe ușă tremurând. Se îndreaptă spre tabloul ei - Londra într-o zi ploioasă - și așteaptă. Sunt foarte mulți oameni care îi privesc pictura, care vorbesc între ei despre cromatică; dar nimeni nu vorbește cu ea. Nimeni nu o apreciază pe ea. Nimeni nu se gândește că persoana care a muncit la acel tablou are nevoie de încurajări pentru a continua. E adevărat că nici eu nu intru să-i spun cât de talentată este. Nu-mi găsesc cuvintele și nu vreau să scuip o frază penibilă numai pentru a umple tăcerea. Nu vreau să vorbesc cu ea din milă, merită mai mult de atât. Dar nu știu cum să i-o spun..
Mă ridic încet de pe bancă, trag aer în piept și îmi îndrept spatele. Oftez. Posibil ca fata asta să nu-și mai expună niciodată nicio pictură, nicăieri. Nu contează numai să fie văzută, contează să fie apreciată; și ea să știe asta. 
O privesc cum stă cu o ceașcă de ceai în mână și încearcă să pară calmă și sigură pe ea. Poate acum îi trec prin minte tot felul de gânduri la cum ar fi să renunțe. Poate vrea să afle ce gândesc cei care-i văd pictura. Dar nu va afla, pentru că ei nu-i spun.
Mereu mi-a plăcut să cred că nu sunt ca ei. Nu sunt!
Pornesc încet spre clădire. Urc scările puțin dezorientat și trec pragul după care mă simt ca într-un Univers paralel. O caut prin mulțimea de oameni care se învât în jurul meu. Poartă o bluză albă cu negru, iese destul de ușor în evidență. Mă îndrept spre ea și mă opresc cu fața spre tablou. Îl analizez câteva minute și îmi întorc privirea spre ea.
- Ai un talent rar.
Zâmbește. Chiar și ochii îi zâmbesc. Nu mă pot abține să fac la fel. Ceea ce nu știe ea este că eu mereu am fost acolo. Mereu am apreciat, mereu am analizat, mereu am vrut să-i spun, niciodată n-am știut cum.


Sfatul meu: Nu-i lăsați pe alții să renunțe numai pentru că nu știu cât sunt de buni.