You're always free to change your mind

O prind de umeri și o zdruncin tare.

- Nu înțelegi că iluziile dispar?

Degeaba. Ochii ei blânzi nu reacționează în niciun fel. Este amorțită de iubire. Dependența ei față de el crește în fiecare zi, oricâte uși i-ar fi trântite în față, ea bate în continuare, ea știe că una se va deschide într-un final - una care este special făcută pentru ea.

- Iluziile îți hrănesc sufletul Anna, dacă tu ai uitat cum e, nu înseamnă că ele nu-și au rostul.

Îi dau drumul parcă speriată de cuvintele ce tocmai le-am auzit și plec de lângă ea șocată de naivitatea cu care vede lumea.

Tocurile ating rapid asfaltul umed. Nu știu unde merg dar nu mă pot opri. Privesc în jur sperând să recunosc măcar o clădire, să intru într-un pub și să savurez o cafea fără zahăr, să ascult jazz și să ajung acasă la o oră târzie, ce anunță venirea dimineții. 

De fapt, nici nu privesc în jur. Doar îmi plimb ochii pentru a nu părea o ciudată care s-a oprit în mijlocul trotuarului și se holbează la... nimic.

E după-amiază. E septembrie și îmi e dor de căldura verii, de valurile mării și de prietenii gălăgioși. Sau poate îmi e dor de prieteni în general. De sentimentul acela care își spune că aparții cuiva. De momentul când intri pe ușă fără să taci și de nopțile pe care le pierzi vorbind la telefon.
Mă așez pe o bancă și îmi arunc geanta lângă un picior al acesteia.
Realizez că am uitat tot. Am ignorat plăcerea atât de mult timp încât n-am mai găsit-o când am avut nevoie de ea. Mi-am petrecut zeci de săptămâni alungând orice urmă de iubire pentru că n-am mai crezut în ea și în ceea ce poate oferi, până când și aceasta s-a plictisit de refuzurile mele. Am continuat să mă schimb până am pierdut ideea principală, până am ieșit cu totul din context, până când și eu am fugit de mine.
Acum, stau aici. Cu iluzia unei noi șanse. Mă îmbrățișează cu drag și mă ține strâns de mână.
- Anna, iluziile sunt veșnice; de ele nu te poți ascunde și nu poți fugi...