Alter ego.

Sentimentele sunt greu de controlat, asta e sigur. Să mi le mărturisesc nu a fost niciodată o soluție, numai un mod prin care să complic lucrurile. Azi... azi nimeni nu mai respectă ceea ce simți, azi toți sunt orbi, pierduți în răutatea colectivă, intoxicați de minciunile mondene și hipnotizați de bani și avere. Atât. Atât contează azi.

Nu toți și-ar fi dat seama de ce s-a întâmplat între cei patru pereți ai casei gri, prima casă ce începe aleea de după răscrucea de drumuri. Atmosfera din casă era tristă, plină de o energie negativă, parcă amintind de tragicele lagăre, vedetele holocaustului.

B. a înaintat cu grijă printre elegantele dulăpioare, fotoliile de piele și a ocolit măsuța de cafea până ce a ajuns s-o privească pe fată în ochii ei goi, holbați spre tavanul acoperit pe pânze de păianjen. În majoritatea cazurilor, vederea unui cadavru oarecare un părea s-o afecteze câtuși de puțin, B. a știut întotdeauna ce carieră își dorește, încă din școala generală, în care era considerată un drăcușor deghizat. Acum însă, ochii ei nu puteau să o abandoneze pe adolescenta întinsă de covorul pufos, scump, ce ascundea toată mizeria din casă.

Se aplecă încet deaspura ei, sperând la cea mai ștearsă urmă de puls, dar așa cum își dăduse seama de când intrase și mirosul tipic al unui cadavru îi inundă nările, tot ceea ce găsi fu pielea rece și aspră, tăiată ici și colo fără un motiv anume. Rănile erau la vedere, dar adâncimea lor n-ar fi putut cauza moartea așa că, în mintea răstălmăcită a lui B. nu a apărut decât un singur gând. Nu avusese curaj, un putuse s-o facă, se răzgândise la un moment dat și probabil renunțase la această sinucidere brutală. Însă era acolo nu? Lungită în fața ei și fără pic de viață. Tragic.

Pe vremea lui B. sinuciderile nu erau așa de des întâlnite ca acum. Atunci oamenii cunoșteau mai multe despre viață, aveau mai mult curaj și nu renunțau atât de ușor. Atunci totul era diferit.

Continuă să se uită de fata blondă, cu ochii albaștri din fața ei. Fata perfectă, îmbrăcată cu o rochie mulată, neagră, iar pe fotoliul de lângă ea, stătea în chip de regină, o geantă nouă, Prada. Așa viață! Asta nu e viață pe care să-ți dorești s-o pierzi. Nu așa. Nu acum.

Ridică geanta și începu să caute orice indiciu legat de identitatea fetei. Găsi o scrisoare roz, ușor parfumată..

Nu vreau să înțelegeți pentru că nu aveți ce. Nu vreau să investigați ca și cum dintr-o dată v-ar păsa. Vreau să acceptați realitatea oricât de ciudată vi s-ar părea ea. Nu, nu există un motiv pe care voi să-l găsiți acum. Am existat eu, sursa tuturor răspunsurilor dar nu ați profitat de asta. Ați pierdut.

Scrisoarea era lungă, scrisul fiind unul grăbit și împrăștiat pe toată coala albă, ușor șifonată.

Cu toate astea, nu scrisul era problema, nu mesajul, nu data, nu titlul, nu nu și nu.

Ochii i-au alunecat – fără voia ei – pe semnătură. O literă ușor ondulată, scrisă cu grijă, parcă nefăcând parte din restul scrisorii.

-       „B.”

Nu o fi vrut, sau poate doar s-a prefăcut că nu știe, poate totul a fost doar așa, de dragul poveștii. Dar, într-un fel sau altul, a știut de la început că tipa.. este ea.