Regrets are bootless?

Azi am început să mă uit la un serial genial, recomandat de profa de chimie. Din moment ce este serial, trebuie să aibă dramă, simțul umorului și câteva probleme din realitate combinate cu soluții fantastice. Este genul acela de serial, care te face să îți reevaluezi principiile și să spui „hmm și eu am trecut prin asta!”.

Lăsând asta, personajul pricipal se luptă cu regretele - ca majoritatea oamenilor - dar diferența este că le recunoaște. Eu una nu mai înțeleg exact ce este cu regretele. Adică unii le văd  ca pe o scuză, ca o frică ce apare sub alt nume sau ca o lecție pe care trebuie s-o țină minte. Fiecare are altă variantă.

Nu știu dacă pot să retrag ce-am spus despre regretele mele - că nu le am - dar voi încerca. Da, poate nu le am sau pur și simplu nu le simt acum, însă ele mă au pe mine și așa cum s-a dovedit de nenumărate ori, nu o să plece prea curând.

Cert e că niciodată nu o să ne iasă ceva exact așa cum ne dorim, ca să apelez la legile lui Murphy „dacă ceva poate merge rău, va merge rău”. Așa că viața e plină de regrete, iar noi întotdeauna ne vom dori o mașină a timpului care să ne fie alături la greu, însă, ocupați să ne plângem de milă, uităm să o construim. Înțelegeți? Chiar dacă pare un clișeu, lucrurile întotdeauna se întâmplă cu un motiv chiar dacă motivul nu e așa de evident pe cât ne-am dori. Câteodată trebuie să-l căutăm, dar există situații în care trebuie să-l lăsăm pe el să ne găsească.

Postări populare