Vanity, not love, has been my folly

Rochia albă îi atârnă incomod peste pietrele reci, nedemne de pașii ei. La fiecare pas, de sub muchia din față a rochiei, i se ivea câte un picior, pe rând - ambele murdare, ornate cu unghii a căror ojă neagră le depășește conturul parcă invizibil pentru pictorul în cauză.

Ochii îi sunt înconjurați de creion negru, și acesta aplicat într-un mod haotic, întins aici și acolo. 

Se clatină, înaintând într-un stil chinuit, călcând pe tot ce n-a putut păstra vreodată. Nu face decât să continuie.

Din când în când se mai ajută de gardul metalic, rece, care-o înconjoară. Îl atinge cu degetele-i albe și lungi ca pe cea mai fină mătase. Apoi se odihnește câteva secunde, după care începe iar să se plimbe, parcă pierdută într-o ceață toxică, ce-i macină oasele și-i consumă orice strop de vitalitate. 

Razele estompate ale Lunii îi construiesc o umbră vagă, ce mângâie pământul ca o fantomă ce-și caută marea dragoste. Însă, printre ideile ei confuze, răstălmăcite de fiecare zi ce trece, ea știe că dragostea nu există; că iluzia unui suflet care-ți aparține este o idee creată de cei ce vor să ne chinuie, să ne vadă distruși de adevărul nemilos al singurătății veșnice.

Încă un pas, încă un fior, încă o dovadă a vulnerabilității ce-i sugrumă speranța unui nou răsărit întâmpinat cu tălpile goale, în mijlocul pietrelor ascuțite. Dar deja a parcurs prea mult din acest drum al disperării pentru a se mai putea întoarce vreodată. Urmele i-au fost șterse de soarta neîngăduitoare, ce vrea s-o vadă parcurgându-și drumul cu demnitatea pe care a crezut întotdeauna c-o are - la care nu ar fi renunțat nici pentru sute de pietre ascuțite ce-i cioplesc tălpile.

Încă un pas, încă o tăietură adâncă, încă o dovadă a măreției orgoliului.