Live your truth

Poate fi considerată o libertate la care tânjesc majoritatea. O încălcare a regulilor care n-au fost scrise încă și o pierdere a rațiunii și așa întunecată.

Dar nu este. Completează un moment, atât. Acel moment în care umbli pe străzi pustii având impresia că totul îți aparține, că ai putea merge oriunde și întoarce oricând, că toate îți stau la dispoziție, că felinarele sunt aprinse numai ca tu să-ți vezi drumul, că omul acela cu palton negru este un înger care te conduce exact unde trebuie să mergi, nu un simplu om care merge în aceeași direcție. Fiecare clădire este de fapt doar o altă piesă importantă a zidului ce-ți apără cetatea, lăsându-te s-o descoperi în siguranță, dar singur.

Întunericul te orbește cu fiecare pas și simți cum te îneci cu fiecare cuvânt pe care l-ai avea de spus, dar nu ai cui. Pentru că ei nu mai sunt aici, au plecat de mult fiecare cu motivul lui, cu scuza lui, cu frica lui.

Străzile sunt ale tale, fiecare scară de bloc îți este refugiu, fiecare umbră de la colțul străzii ascunde persoane care te salută, amintindu-ți de anii când jucați fotbal în spatele blocului.

Și ai toate astea, un regat întreg, pe care să-l conduci singur, de care să te bucuri singur, să-l exploatezi singur, să-l distrugi singur. Așa se simte responsabilitatea, așa te macină puterea, pe care de fapt, nu ți-ai dorit-o niciodată.

Acum știi că omul cu palton negru este acolo ca să te păzească, dar nu are niciun fel de sentiment pentru tine, doar își face datoria. Observi cum cei care te salută din umbră nu se mișcă de fapt, pentru că sunt niște manechine amărâte din vitrinele întunecate ale magazinelor. Îți analizezi mersul și realizezi că știi exact unde mergi, că libertatea este numai o iluzie oferită celor slabi care nu ar accepta adevărul.

Ajungi la poarta neagră, lăcuită. Intri în curte parcă obligându-ți picioarele să înainteze și te întorci să privești în spate. Între tine și paltonul negru nu mai stă decât gardul și așa va fi până mânie când totul se va repeta, ca în fiecare zi. Stă cu spatele și nu îți adresează niciun cuvânt, știe că mai devreme sau mai târziu oboseala își va spune cuvântul, vei intra în casă și nu-l vei mai privi...