I was hoping you would come back

Cu greu, parcă făcându-mi în ciudă, totul începe să ia o formă familiară, totul începe să-mi aparțină. Mă plimb încet printre vechiturile unei minți obosite, extenuate de atâtea căutări fără succes.

Fiecare tablou ce decorează pereții minții mele, înfățișează o persoană pe care o cunosc. Sunt ca niște fotografii făcute de un om a cărui mâini tremură regulat, dar nu am nevoie de ceva clar, îmi pot aminti și numai privind acele umbre fantomatice - asta nu a fost niciodată o problemă majoră.

Ajung la ultimele fotografii unde totul devine din ce în ce mai șters, din ce în ce mai greu de recunoscut și de catalogat. Și tare-aș vrea să nu mă plâng, dar emoțiile sunt de multe ori prea puternice și asta mi-o spun chiar ramele argintii ce nu par decât cadre din plastic - un plastic ieftin, murdar.

Analizez fiecare față în parte și încerc să definesc termenul de femeie fatală. Îmi este imposibil așa că renunț la idee și revin asupra unui tablou fără chip. Unde a dispărut acesta n-aș putea să vă explic - cine îi va lua locul nici atât, dar cu toate astea pot recunoaște un om pierdut când îl văd.

Nu poți să cunoști ceva ce nu există, nu-i așa? Dar poți să pierzi timpul încercând și apoi să vezi ce iese. De fapt, cine știe... poate nici nu e nevoie de ceva stabil, schimbarea e fascinantă în orice formă a ei.