Supposed
Dacă dispare nu mai contează.
Contează dacă nu mai dispare.
Dispărând n-o să mai conteze dacă...
Lumina e stinsă de câteva ore. Încă te aud mestecând cioburi - scrâșnind din măsele după fiecare înghițitură. Le-ai așezat pe toate într-un castron umplut în prealabil cu picături de lumină și praf de mare. Pentru a părea precaut, ți-ai înfășurat mâinile în cer.
Numai eu știu că totul este în zadar. Nu te va schimba nimic din toate astea. Încet, vei deveni iar celălalt - cel acoperit de spumă gri, cel îmbrăcat în vată murdară, zdrențuită de ceea ce ar fi trebuit să fie, dar nu a fost. Iar apoi, vei prepara vin din stele, mă vei servi cu ciocolata rezultată din amestecul zâmbetelor cu încruntături și vei lăsa razele să apară de la sine. Strălucirea vinului mă va uimi de parcă l-aș vedea pentru prima dată, apoi ochii mi se vor obișnui - totuși voi clipi des. Ciocolata o voi refuza știind că are mirosul nebuniei și gustul agoniei - vechea poveste a sufletelor damnate. Oboseala își va face intrarea destul de repede; mă voi așeza pe canapeaua sateliților, uitându-mă la cufărul scânteietor din colțul lumii tale. Un spațiu atât de mic pentru o poveste atât mare. O iubire atât de mare pentru un suflet atât de zgâriat, de resemnat. După căderea a două petale - întotdeauna mov, întotdeauna de crin - somnul mă va fura.
Pleoapele-mi zgâriate nu se vor apropia, dar vei ști că dorm chiar și așa. Zâmbetul, pictat perfect de prima zăpadă, nu mi se va șterge numai pentru că teoretic mă uit prin tine - practic sunt oarbă. Tu ai răbdare până bătăile inimii mele sunt din ce în ce mai rare, iei castronul cu cioburi acoperite cu picăturile de lumină și praful de mare, începând să înghiți. Atunci și doar atunci, timpul va sângera iar culorile îmi vor apărea iar în fața ochilor. Privirea mea obosită, organismul lipsit de somn, odihna cernută printre fulgere și cearcănele tunetelor vor fi neînsemnate în timp ce te spurc cu dorințe puternice, imposibile. Atunci și doar atunci vei fi senin de la cioburi, radios de la picăturile de lumină și albastru de la praful de mare. Atunci și doar atunci voi fi fericită, realizând că nimeni, niciodată, nu își va mai aminti momentul ăsta. Numai eu.
A ta, fără „dacă”.
