I admire addicts
Horoscopul a ales să rămână ascuns azi așa că mi-am rezervat dreptul de a presupune că ziua de ieri și cea de azi vor aducea cam aceleași chestii așa că astrele nu se mai obosesc să-mi repete. Destul de corect din punctul lor de vedere, dar cum rămâne cu detaliile fine care puteau face din ziua de azi ceva cu totul diferit de orice s-ar fi întâmplat ieri?! Timpul nu se pierde, la fel ca și banii. Dacă cei din urmă sunt făcuți să circule, așa și timpul este făcut să treacă și atât. Aștept partea în care doctorul Timp se va apuca de reasamblat tot ce s-a destrămat recent. Sincer îi urez succes. Nu e neapărat o operație pe creier dar piesele puzzle-ului sunt aruncate prin atât de multe locuri încât nici eu nu-mi mai amintesc de unde să le recuperez. Ca să nu mai menționez prețul lor exagerat.
Ieri cămașa a fost la locul ei, boxerii negri la fel, iar patul a fost mai bine făcut ca niciodată. A fost rutină. Dar a fost diferit. Încă o dovadă care strigă aproape răgușită că pe drumul ăla nu mai e nimic de văzut - pentru mine cel puțin. Nu există mod mai bun de a-ți recunoaște schimbările decât în momentele când lucrurile obișnuit ți se par străine și reinventarea lor mult prea obositoare și fără un rezultat satisfăcător. Poate, din adâncurile fântânii cu speranță - cam secătuită ce-i drept - vor ieși găleți cu idei noi și chei ale altor uși, care închid cutii cu alți oameni.
Azi am auzit de prea multe ori că atunci când ți se închide o ușă o să găsești o fereastră deschisă. Dar dacă ești genul care nu are ferestre de deschis? Dacă te-ai bazat pe o singură ușă care avea rol și de fereastră și de orice altceva? Ce faci când se închide? Spargi pereții. Bun. Apoi? Rămâi fără propria cutie pentru totdeauna? Pentru că dacă ăsta e răspunsul bun, atunci nu există nedreptate mai mare. Și nu, variante precum „trăiești cu ușa închisă” nu se acceptă. Deși, recunosc să sunt prima care spune „de-asta e ușă, ca să fie închisă” - până la urmă dacă îți doreai să intre aer sau alte bălării nu te mai oboseai să pui ușa acolo, lăsai pur și simplu o gaură în zid și gata. Dar nu ai făcut așa, deci te-ai gândit de la început că ușa aia se va închide mai devreme sau mai târziu, de unde rezultă că nimic nu durează pentru totdeauna deci de ce ușa ta ar fi mai specială și ar rămâne deschisă veșnic doar pentru țânțari și fluturi cu aripi zgomotoase?! Capitolul ăsta s-ar putea numi „mult zgomot pentru nimic”.
„Nimic”-ul asta face totuși cam mult zgomot.
Și mă întreb cum ar fi fost dacă revista aia s-ar fi distribuit întregului liceu așa cum părea cel mai normal. Și dacă ar fi citit-o? Sau dacă eu n-aș fi scris cu un singur scop, cum ar fi ieșit de fapt rândurile și ce-ar fi alcătuit în final? Iar cel mai important, ce se va întâmpla peste două săptămâni și șase zile? Pentru că sincer, dacă boxerii negri nu-și mai fac efectul mă-ndoiesc că mai există alte medicamente compatibile cu organismul meu. Zău. Sau poate nu am analizat eu destul de mult pereții, iar fereastra așteaptă doar să mă lovesc de ea.
