Dragostea durează trei ani de Frédéric Beigbeder
„Dragostea cea mai puternică este cea neîmpărtășită.”
O carte care poate să-ți fure cu ușurință o zi din viață din simplul motiv că autorul știe să se joace cu mintea ta începând chiar cu titlul. Sunt revoltată! Eram în căutarea unui colac de salvare și am dat peste un nou val de căldură și durere de stomac! Afurisită idee să judeci o carte după copertă sau după titlul (în special). Te aștepți să primești apă rece și te trezești lângă o ciocolată caldă care abia așteptă s-o savurezi până devii dependent, după care dependența te omoară zilnic, câte puțin. E ca un medicament fals, sau un drog de la care ai anumite așteptări iar în final, concluzia nu are nicio legătură cu mult dorita gură de aer proaspăt, din contră.
Începe totul foarte bine. Autorul pare insensibil și cuvintele lui sunt gata să te trateze și să șteargă iluziile născute din basme sau alte bălării. Cu fiecare capitol terminat te simți parcă mai ușor și începi să simplifici lucrurile încet, renunțând la bolnavele speranțe deșarte. Intri în lumea oamenilor căsătoriți ce ajung la divorț și ești martorul sentimentelor amestecate ce urmează. Partea proastă începe atunci când realizezi că te regăsești în multe greșeli ale personajului - nu contează că sunt din trecut, de acum sau că urmează să fie făcute. Ajungi la concluzia că într-un final copiii mereu vor repeta istoria părinților și te panichezi încercând să-ți ocolești destinul. Te contrazici și pe tine și pe autor de nenumărate ori, cu sau fără argumente, important e că te deranjează să-i vezi problemele lui atât de clar și pe ale tale atât de încețoșate deși sunt aceleași - sau par a fi o mare parte din timp.
Într-adevăr cartea este plină de citate geniale, cu care să te speli pe cap când te simți pierdut iar apoi părut tău va avea mai mult volum. Oricum, lăsându-mi dezamăgirea față de tratamentul eșuat, nu simt că am pierdut timpul. A fost frumos să călătoresc cu Marc (care se dovedește a fi chiar Frédéric Beigbeder) printr-un labirint al dramelor unui bărbat trecut de treizeci de ani care simte dar nu vrea să simtă, care caută o explicație științifică a iubirii și crede cu adevărat că dragostea durează trei ani pentru că așa e construit organismul uman. Câteodată mi-a fost milă să-l văd în rolul unui masochist, apoi când întunericul începea să fie alungat de lumină mă apuca teama de a mă împiedica de un happy end care nu m-ar ajuta cu nimic. Se întâmplă asta de nenumărate ori. Ba e albă, ba e neagră, apoi iar albă, apoi iar neagră. Cred că această zăpăceală care duce la un deznodământ greu de ghicit este exact cireașa de pe tort care nu îți dă voie să lași cartea din mână - în cel mai serios sens posibil.
Totul se învârte în jurul iubirii și al termenului ei de expirare. Răspunsul vine chiar atunci când întorci, aproape ținându-ți respirația, ultimele pagini. Cum spunea Marc, până atunci ești atent numai la numărătoarea inversă. Dar poate are și el dreptate, poate finalul numărătorii inverse este de fapt un început nu un sfârșit. Dar nu contează, asta sunt cuvinte optimiste, iar eu căutam exact replicile ironice, cuvintele colțuroase și reci care să demonstreze că științific se poate scăpa de sentimente în trei ani. Se poate?
