„O să-i treacă”

O să-i treacă.

O să-i treacă, dar care o să fie prețul de fapt? Iar apoi, de unde vine această certitudine, optimistă, ținând cont că datele problemei au fost mereu sumbre și șubrede. Eu i-am văzut reflexia atunci când baza scârțâia și concluzia nu a fost niciodată una atât de clară, atât de ușor de oferit sau atât de greșită. N-am mai întrebat nimic pentru că zâmbetul, rece și nepotrivit, i-a apărut pe față și am știut că nu, nu o să-i treacă.

Nu o să-i treacă.

Nu o să-i treacă - pentru că nu există o locație în care ar putea trece. E parte din întreg, nu trece. Rămâne, crește și ocupă din ce în ce mai mult spațiu. Apoi se face liniște, întuneric, iar după apare grija. Grija să nu faci mișcări bruște, poate o să te spargi sau poate explodezi - și dacă s-ar întâmpla așa, tot nu ar trece.

Apoi vine calmul - un calm provenit din lipsa de speranță și de sens, un calm care te asigură că oricum nu contează, pentru că ce ar mai fi de pierdut? Și tragi după tine calmul ăsta, tone și tone de calm din ăsta. Pașii sunt înceți, nesiguri și fără destinație. Toate se petrec într-o cameră goală, pereți albi, la fel de goi - pentru că atunci când apare „o să-i treacă”, sistemul șterge tot ce-ar putea împiedica asta, dar mintea umblă oricum, mintea te conduce către calm, mintea e masochistă.

Ideea e că nu trece, că poți să-i spui ce vrei, dar nu că trece. Poate e doar încăpățânată și aleargă aiurea după fericire, dar altă variantă care ar fi? 

Știe deja că e liniștea dinaintea furtunii și mai știe că furtuna e urmată de calm.