(a)plic

E de rău să-ți dorești foarte mult să fii acolo atunci când vine momentul pentru „ți-am spus eu”? Nu de alta, dar s-ar putea să dureze ceva și între timp drumurile se duc din ce în ce mai departe unul de celălalt. 

Scaunul pe care am stat azi a fost puțin mai comod, compania a fost mai prietenoasă, mai curioasă și mai optimistă. Aproape că am început să-mi spun semne de întrebare apropo de ce-am decis acum puțin timp. Din fericire, nu a durat mult. Fisa a căzut în momentul în care compania, oricât și-ar fi dorit să continue discuția, nu mai putea. NR-urile sunt ale naibii de enervate, știu asta foarte bine.

Mi s-a arătat printr-o povestioară simpatică și amuzantă, că am pornit de la jumătatea drumului. Am sărit efectiv in fața mașinii în ceea ce privește traseul făcut până acum. Așa că, poate mai greu, poate mai ușor, trebuie să mă întorc la start și să repornesc de acolo, încet și cu mare atenție. Planetele par să fie de acord, au pus la fix orele de singurătate și zilele puține de căldură care au mai rămas. Desigur, o să fiu la fel de încântată și când o să fie frig - și când o să ningă.

Îmi amintesc că în liceul, mai exact în clasa a XII-a, profesoara de matematică - căreia în duc dorul - ne explica faptul că nu ne-a învățat nimeni să gândim simplu și că mereu alergăm după rezolvările cele mai complicate, răspunsul fiind mult mai aproape decât ne imaginăm noi. Acum, eu n-am fost niciodată vreo strălucită la matematică, dar lecția asta cred că o s-o țin minte mult timp. Și cred că tocmai a venit timpul să o aplic.