Dacă aș rămâne de Gayle Forman
Singurul lucru pe care îl regret în legătură cu această carte este faptul că am împrumutat-o de la bibliotecă și nu-mi aparține. Aș cumpăra-o dar mi se pare puțin aiurea. Chiar și așa, aiurea sau nu, trebuie să am cartea asta în propria bibliotecă! Alt detaliu pe care mi-ar plăcea să-l schimb ar fi probabil numărul de pagini care este destul de micuț, dar gândindu-mă, poate mai puțin e mai mult (așa cum spune Robert Browning în calendarul cu 365 de idei înțelepte pentru fiecare zi).
Drăguță spre tragică. Așa aș putea-o descrie în câteva cuvinte. Trebuie să știți de la început că „tragică” este cuvântul de bază. Pur și simplu te emoționează prin detaliile atât de reale și de dureroase pe care Gayle Forman nu încearcă să le redea cu blândețe. Bine face! Atunci când vrei să tragi pe cineva într-un decor dramatic nu trebuie să folosești cuvinte care să transforme totul în ceva frumos - poate chiar plăcut - trebuie să folosești bulgări de realitate cu care să arunci în persoana respectivă. Cam asta se întâmplă atunci când deschideți cartea.
Personajul principal, care ne trece prin toate stările posibile și imposibile (ținând cot că e vorba de o carte, trebuie să fii foarte bun la ceea ce faci pentru a influența starea de spirit a celui ce-o citește), este Mia. Simplă elevă de liceu, cu o viață relativ normală, niște părinți interesanți - o să-i descoperiți atunci când veți începe cartea -, deținătoarea un talent ce-i iese parcă din călcâie și a devotamentului pentru muzica clasică. Acțiunea începe într-o zi perfect normală, în care Mia, împreună cu părinții și fratele ei Teddy vor să le facă o vizită bunicilor. De fapt, mint. Ninsoarea ce îngrijorează locuitorii orașului (chiar dacă timid stratul de zăpadă abia se observă) este un lucru neobișnuit, așa că școlile sunt închise iar majoritatea oamenilor își iau liber pentru ziua respectivă, așa se ajunge la ideea de excursie până la bunici. Făcând o paranteză, nu ar fi drăguț să se închidă școlile și la noi numai pentru câțiva fulgi? Gata, revin. Atmosfera din mașină este una plăcută, relaxantă. Fiecare din cei patru vor să asculte un alt gen de muzică dar totul se rezolvă cu puțină răbdare și o pereche de căști. Apoi, totul se sfârșește cu un accident.
Știu cum sună, și da, este teribil. Dar la început nu pare atât de dramatic. Probabil pentru că are loc undeva pe la începutul cărții, când legătură cu personajele este firavă, delicată. Apoi, când Mia realizează că nu poate sta în picioare pentru că a scăpat și lipsa zgârieturilor sau a oricăror urme alea accidentului nu sunt un noroc chior, ci că toate acestea de întâmplă datorită noului ei rol de fantomă, începe adevărata dramă. Bine, poate nu chiar fantomă pentru că practic nu e moartă, chiar dacă medicii nu îi dau prea multe șanse.
De aici, suntem lângă Mia în fiecare minut care urmează, luând parte la prezentul dar și la trecutul ei. Ușor ușor, putem să ne imaginam și viitorul dar nu aș recomanda acest lucru datorită culorilor șterse, închise, în care se prezintă acesta.
Deși Mia și prietena sa Kim au decis că fac parte din grupul fetelor care își vor găsi un iubit tocmai în facultate, Mia ne povestește cum s-a îndrăgostit de Adam, cum și acesta s-a îndrăgostit de ea și au ajuns să aibă o relație de multicel timp. Chiar dacă el trebuie să țină un concert chiar în ziua în care Mia este internată, dragoste își spune cuvântul și răstoarnă totul pe dos cu ajutorul unei alte cântărețe care stârnește haos în spital (hihi, vedeți voi).
Oricum, cu sau fără momentele umoristice care parcă încearcă să mai împrospăteze atmosfera și aerul de spital care iese (malefic desigur) dintre paginile cărții, adolescenta noastră de 17 ani trebuie să ia cea mai importantă decizie din viața ei. Dacă rămâne. Mulți dintre voi probabil ați avea răspunsul deja pregătit într-o situație asemănătoare, dar viața de orfan, singurătatea ce-o pândește de după colț, nu i se pare Miei atât de atrăgătoare. Însă, cum rămâne cu Adam? Și cu dragostea ei pentru muzică și violoncel? Ei bine, asta nu puteți afla decât citind-o pentru că merită. Apoi, după ce întoarceți ultima pagină, întrebați-vă pentru ce ați rămâne voi.
Citat: „- Nu mă pot gândi decât că ar fi o nenorocire ca viața ta să se încheie aici, acum. Adică, știu că viața ta a fost nenorocită oricum, indiferent ce se întâmplă acum, pentru totdeauna. Și nu sunt atât de prost, încât să nu-mi dau seama că nu pot să repar ceea ce s-a întâmplat, nimeni nu poate. Dar nu pot să concep că tu nu vei îmbătrâni, că nu vei avea copii, că nu te vei duce la Juilliard, ca să cânți în fața unui public fantastic de numeros, ca toți oamenii aceia să fie cuprinși de fiori, așa cum mi se întâmplă mie de fiecare dată când ridici arcușul, de fiecare dată când îmi zâmbești. Dacă rămâi, voi face tot ce vrei. Voi renunța la trupă, voi merge cu tine la New York. Dar, dacă vrei să plec, voi face și asta. Vorbeam cu Liz și ea mi-a spus că, poate, să revii la vechea ta viață ar putea fi prea dureros, că poate ar fi mai simplu să renunți la noi. Asta ar fi cumplit, dar aș accepta. Aș putea să te pierd în felul acela, dacă nu te-aș pierde azi. Te-aș lăsa să pleci. Dacă rămâi.”
Drăguță spre tragică. Așa aș putea-o descrie în câteva cuvinte. Trebuie să știți de la început că „tragică” este cuvântul de bază. Pur și simplu te emoționează prin detaliile atât de reale și de dureroase pe care Gayle Forman nu încearcă să le redea cu blândețe. Bine face! Atunci când vrei să tragi pe cineva într-un decor dramatic nu trebuie să folosești cuvinte care să transforme totul în ceva frumos - poate chiar plăcut - trebuie să folosești bulgări de realitate cu care să arunci în persoana respectivă. Cam asta se întâmplă atunci când deschideți cartea.
Personajul principal, care ne trece prin toate stările posibile și imposibile (ținând cot că e vorba de o carte, trebuie să fii foarte bun la ceea ce faci pentru a influența starea de spirit a celui ce-o citește), este Mia. Simplă elevă de liceu, cu o viață relativ normală, niște părinți interesanți - o să-i descoperiți atunci când veți începe cartea -, deținătoarea un talent ce-i iese parcă din călcâie și a devotamentului pentru muzica clasică. Acțiunea începe într-o zi perfect normală, în care Mia, împreună cu părinții și fratele ei Teddy vor să le facă o vizită bunicilor. De fapt, mint. Ninsoarea ce îngrijorează locuitorii orașului (chiar dacă timid stratul de zăpadă abia se observă) este un lucru neobișnuit, așa că școlile sunt închise iar majoritatea oamenilor își iau liber pentru ziua respectivă, așa se ajunge la ideea de excursie până la bunici. Făcând o paranteză, nu ar fi drăguț să se închidă școlile și la noi numai pentru câțiva fulgi? Gata, revin. Atmosfera din mașină este una plăcută, relaxantă. Fiecare din cei patru vor să asculte un alt gen de muzică dar totul se rezolvă cu puțină răbdare și o pereche de căști. Apoi, totul se sfârșește cu un accident.
Știu cum sună, și da, este teribil. Dar la început nu pare atât de dramatic. Probabil pentru că are loc undeva pe la începutul cărții, când legătură cu personajele este firavă, delicată. Apoi, când Mia realizează că nu poate sta în picioare pentru că a scăpat și lipsa zgârieturilor sau a oricăror urme alea accidentului nu sunt un noroc chior, ci că toate acestea de întâmplă datorită noului ei rol de fantomă, începe adevărata dramă. Bine, poate nu chiar fantomă pentru că practic nu e moartă, chiar dacă medicii nu îi dau prea multe șanse.
De aici, suntem lângă Mia în fiecare minut care urmează, luând parte la prezentul dar și la trecutul ei. Ușor ușor, putem să ne imaginam și viitorul dar nu aș recomanda acest lucru datorită culorilor șterse, închise, în care se prezintă acesta.
Deși Mia și prietena sa Kim au decis că fac parte din grupul fetelor care își vor găsi un iubit tocmai în facultate, Mia ne povestește cum s-a îndrăgostit de Adam, cum și acesta s-a îndrăgostit de ea și au ajuns să aibă o relație de multicel timp. Chiar dacă el trebuie să țină un concert chiar în ziua în care Mia este internată, dragoste își spune cuvântul și răstoarnă totul pe dos cu ajutorul unei alte cântărețe care stârnește haos în spital (hihi, vedeți voi).
Oricum, cu sau fără momentele umoristice care parcă încearcă să mai împrospăteze atmosfera și aerul de spital care iese (malefic desigur) dintre paginile cărții, adolescenta noastră de 17 ani trebuie să ia cea mai importantă decizie din viața ei. Dacă rămâne. Mulți dintre voi probabil ați avea răspunsul deja pregătit într-o situație asemănătoare, dar viața de orfan, singurătatea ce-o pândește de după colț, nu i se pare Miei atât de atrăgătoare. Însă, cum rămâne cu Adam? Și cu dragostea ei pentru muzică și violoncel? Ei bine, asta nu puteți afla decât citind-o pentru că merită. Apoi, după ce întoarceți ultima pagină, întrebați-vă pentru ce ați rămâne voi.
Citat: „- Nu mă pot gândi decât că ar fi o nenorocire ca viața ta să se încheie aici, acum. Adică, știu că viața ta a fost nenorocită oricum, indiferent ce se întâmplă acum, pentru totdeauna. Și nu sunt atât de prost, încât să nu-mi dau seama că nu pot să repar ceea ce s-a întâmplat, nimeni nu poate. Dar nu pot să concep că tu nu vei îmbătrâni, că nu vei avea copii, că nu te vei duce la Juilliard, ca să cânți în fața unui public fantastic de numeros, ca toți oamenii aceia să fie cuprinși de fiori, așa cum mi se întâmplă mie de fiecare dată când ridici arcușul, de fiecare dată când îmi zâmbești. Dacă rămâi, voi face tot ce vrei. Voi renunța la trupă, voi merge cu tine la New York. Dar, dacă vrei să plec, voi face și asta. Vorbeam cu Liz și ea mi-a spus că, poate, să revii la vechea ta viață ar putea fi prea dureros, că poate ar fi mai simplu să renunți la noi. Asta ar fi cumplit, dar aș accepta. Aș putea să te pierd în felul acela, dacă nu te-aș pierde azi. Te-aș lăsa să pleci. Dacă rămâi.”
