dulce

- Asta îmi amintește de o situație pe care o tot întâlneam și cu care mă luptam de fiecare dată.

- În anii tinereții tale, bătrâne?

- Da. Am avut nenumărate momente în care îmi ofeream viața pe tavă, ca apoi, la finalul schimbului, să aflu că tot ce-și dorea celălalt era o napolitană.

- Cum am ajuns tocmai la napolitane?

- Înțelegi tu ce vreau să spun. Ideea e că mi-a luat mult, mult timp să realizez că ce este pentru mine foarte important, ce în ochii mei arată ca un sacrificiu sau ca un gest măreț, pentru celălalt poate să fie „drăguț” sau nici măcar atât. Îmi place să cred că am învățat să fiu mai atent la ce-și doresc cei din jur, dar „îmi place să cred” multe. 

- Zici că ar trebui să caut napolitane? 

- Zic că pentru unii napolitanele sunt extrem de importante.

- Eu am impresia că ți-e foame.

- Foarte posibil.