„Fiicele tatălui, fiii mamei” de Verena Kast - CITATE

„Cel mai târziu în adolescență (pubertate și postpubertate până la vârsta de douăzeci de ani) idealizarea figurii parentale ar trebui să înceteze. Căci idealizarea poziției părinților înseamnă întotdeauna implicit o devalorizare a poziției copilului.”

„În confruntarea cu părinții, aceștia arată și imaginea pe care ei o au despre sine și pe care tinerii uneori încă nu au cunoscut-o. În confruntarea cu imaginea de sine a tatălui sau a mamei, tinerii își descoperă propria imagine de sine. Împrejurările în care copiii descoperă partea de viață netrăită a părinților și, de regulă, o ridică pe aceasta la rangul unei valori pe care ei, tinerii, vor s-o trăiască acum, recuperând-o. Ceea ce trezește uneori invidia părinților, anume faptul că tinerii trăiesc lucrurile pe care ei și le-au refuzat. Netrăitul, care ar fi trebuit de fapt trăit, umbra, are aici o deosebită însemnătate.”

„Psihanaliza trece drept o știință patriarhală într-o lume patriarhală. În discuțiile teoretice din psihanaliză femeia are - dacă în genere are - o poziție marginală. Dar și în cultura noastră femeii îi este încă greu ca din pozițiile limitate ce i-au fost dintotdeauna repartizate să cucerească spațiile care i se cuvin sau să se instaleze într-un mod normal și omenesc în spațiile care i se potrivesc. Prea adesea femeia este văzută doar în relația cu bărbatul și în relația cu copilul. În felul acesta însă i se neagă o identitate originară, se consideră că femeia nu există decât în raport cu bărbatul, că are deci o identitate derivată. Faptul că în teoria psihanalizei aproape nu există loc pentru femeie e de înțeles știind că psihanaliza s-a născut din confruntarea cu un complex patern dominant. (...) 

Dar oare nu a fost decât complexul patern personal al lui Freud care a făcut ca teoria lui să fie atât de androcentrică? Și Jung care toată viața lui a fost fascinat de arhetipul Marii Mame și a cărui psihologie ca întreg este mult mai îndatorată gândirii matriarhale - ce-i drept și cu o complicată relație cu tatăl -, când scria într-adevăr despre femeie, o descria numai în relație cu bărbatul. (...) Dar cei doi oameni de știință au făcut cercetări într-o epocă în care femeile își aveau rațiunea de a fi doar mame sau fiice.”

„Complexele sunt nuclee afective ale personalității, provocate de o ciocnire dureroasă sau semnificativă a individului cu o cerință sau cu o întâmplare din lumea înconjurătoare căreia el nu-i face față. Această descriere arată limpede cum complexele apar în interacțiunea sugarului și a copilului cu persoanele cu rol parental, prima copilărie fiind, desigur, în ce privește apariția complexelor, o situație amprentantă deosebit de sensibilă; dar atâta vreme cât trăim, complexele pot să apară oricând.”

„În complexele noastre nu sunt pur și simplu figurați părinții sau frații noștri, cu comportamentul lor, exact așa cum erau ei, ci complexele par să fie un amestec complicat de lucruri trăite și imaginate, de așteptări dezamăgite etc.”

„Complexele sunt văzute ca ceva ce îi blochează pe oameni și care fac ca în situații ce pretind un răspuns diferențiat al individului să se răspundă și să se reacționeze mereu în același mod stereotip; complexele conțin însă și germenii unor noi posibilități de viață.”

„În general, sunt valabile următoarele: în cazul în care complexele constelate nu sunt conștientizate, ele apar proiectate.”

„Adică, noi reacționăm emoțional nepotrivit la o anumită situație prezentă, avem o reacție exagerată, căci reacționăm nu doar la situația prezentă, ci la toate situațiile din viața noastră care seamănă atât de dezastruos cu acea situație anume, suferim atunci și de o tulburare de percepție, căci percepem în sensul complexului și înlăturăm tot ceea ce nu ține de episodul complexual.”

„În cazul despărțirilor nu e vorba de faptul că ne desprindem de oameni, ci de faptul că din cauza asta trebuie să ne redefinim identitatea. Trebuie să ne reorganizăm, pornind de la Sinele relațional din nou spre Sinele individual și, în consecință, să înfăptuim deslușit pasul unei desprinderi nu doar de oamenii de care ne despărțim, ci și de complexele parentale sau de prescripții colective de roluri.”

„Și importanța tatălui pentru copil se află adesea într-o stranie contradicție cu realitatea: rareori disponibil, el capătă - mai cu seamă datorită patriarhatului și a idealizării lui de către femei - un rol mult mai însemnat decât acela care i s-ar cuveni ținând seama de cât relaționează cu copiii.”

„Mamele care nu vor să aibă copii și care nici ulterior nu se pot declara de acord cu ei le lasă copiilor o șansă mică de interacțiune bună.

Mamele suprasolicitate deoarece partenerii lor nu vor să-și asume partea lor de îngrijire sau mamele care își devalorizează inconștient activitatea relațională sunt adesea puțin empatice în interacțiunea cu copilul.”