Tricouri murdărite cu minciuni

Poate greșeala e tocmai dorința de a spune tot ce n-am spus. Cuvinte multe, idei multe, povești multe, dar spațiu limitat și drepturi aproape inexistente. Unde e partea bună în toată afacerea asta? Niciunul nu câștigă - cu atât mai puțin tricoul. Nicio variantă nu pare cea bună până acum. Dacă scriu ceva dulce, pompos și exact cum îmi vin cuvintele la gură, probabil rezultatul va fi ceva grețos de exagerat - pentru că în lumea steve-ilor nu există o paletă atât de largă de sentimente. Să ne amintim câtă fericirea vine de la bere + covrigei = love! Dacă mă scufund în ironii nu fac decât să-mi trezesc conștiința ca să mă mustre când deja e prea târziu să-mi schimb cuvintele. Dacă mă semnez și atât.. - nu. Iar apoi, de unde toată ideea asta? Cine-și dorește amintiri despre statusurile de acum trei ani cu „Te iubesc C.!”?!?! Subtilitatea era undeva sub nivelul mării..

Adevărul e că n-am ce să-ți spun tocmai pentru că sunt prea multe de zis. Asta sună ca partea cu prietenii nenumărați - A. știe ce zic. Nu vreau să fii fericit. De ce aș vrea? Cât timp fericirea ta e departe de mine, aș fi ipocrită să spun că ți-o doresc numai de dragul artei. Sau „îți doresc să..”! Omule, dorește-ți singur! Pune-o pe Jolene să-și dorească pentru tine, eu am treabă în timpul ăsta. Totuși, aș putea să scriu „Whiskey? Cred că ți se pare. E doar mionetto valdobbiadene prosecco superiore!” - mda.

Trebuie să disec bine vorbele alea care ziceau că „mai bine să regreți ce ai făcut decât ce n-ai făcut” - bullshit? Cel mai probabil. Să-nțeleg că mâine fiecare mincinos pe pixul lui piere? :)

Una peste alta, cărțile salvează situația. La mulți ani Libris!!!