Uită de lume, de sentimente, de suflete pereche
Nu știu dacă momentele subiectului și-au meritat finalul. Cu greu mă abțin să nu mai arunc puțină ceață peste rezultate - până la urmă, există primitive identice, testul de ieri a demonstrat-o.
Poate nu a fost totul chiar un fiasco. Trandafirii sunt încă frumoși iar eu pot scrie liste întregi cu sfaturi pe care n-am de gând să le uit prea curând. Ideea asta cu „follow your heart” e o bălărie. Alegeți o excursie cu mintea, este mult mai constructivă. Și evident, nu întrebați inima de minte sau mintea de inimă pentru că fiecare o va denigra pe cealaltă. E o afacere.
Și singura parte care mă deranjează cu adevărat e că mă oprisem pentru că îmi era frică. Uitasem că de fapt, nu-mi construisem turnul cu un motiv concret - de exemplu să mă închid în el și să pictez tot ce mă înconjura. Din fericire mi-am amintit. Sunt cuvintele mele, vor fi amintirile mele și voi regreta dacă nu le voi scrie la timp. Deci fac o pauză de la construirea regretelor pentru mai târziu și scriu pentru că e universul meu.
Premiul nu a fost niciodată refacerea personală sau recuperarea timpului ci realizarea momentelor și selectarea lor. Un filtru, nu un burete - foarte important. De exemplu, momentul când descoperi că totul s-a terminat într-o zi frumoasă de toamnă, când știi ideile principale dar nu poți să le explici, când ai terminat de scris conținutul cărții dar nu te poți decide în legătură cu titlul, când nu găsești motive pentru care vechi prieteni se transformă în actuali inamici, când încerci să fii subtil în convorbirile cu destinul dar nu reușești, când iubești și pierzi, sau când uiți toate astea și îl vezi la fereastra primului etaj știind că dacă ar fi vorba de un film, te-ai opri și te-ai întoarce. Însă, semnele de exclamare vin după clipa în care știi mai mult decât singur că nu se va schimba niciodată, indiferent de circumstanțe. Iar pe lângă asta, când două lumi sunt atât de diferite nu pot fi contopite numai de dragul artei.
Nu retrag nimic, nici vorbă de modificări oricât de mici. Așa că, pentru sufletul meu,...
Dragă individ nemuritor și rece,
În primul rând, nu ești un secret, ești doar un răspuns care nu a fost cerut de nimeni. Mi-ar plăcea să știu în ce măsură ai înțelege totul. Apoi, cred că zilele ar fi mai complete dacă aș afla și eu motivele pentru care... tot.
În al doilea rând, știu că am mai anunțat sfârșitul după care l-am transformat într-o continuare, dar de data asta, ura a câștigat teren serios. Nici să vreau și nu m-aș mai putea întoarce, iar asta, după cum citeam într-o carte care în final m-a dezamăgit și distrus la fel ca tine, este o problemă. Crede-mă, dacă aveam un talent atunci ăsta era, să te facă să arăți bine. Nu se mai poate. Ești șters, banal și gri. Zâmbetul tău apare mult prea des acum ca să mai fie special. Ochii au început să fie căprui, obișnuiți. Mâinile sunt ale ei deci ies din discuție. Curul nu mai este la fel de bun. Vocea mă zgârie pe creieri. Glumele sunt răsuflate. Tu nu mai ești centrul universului din simplul motiv că nu erai prin apropiere când s-au construit noile granițe.
Și singura parte care mă deranjează cu adevărat e că mă oprisem pentru că îmi era frică. Uitasem că de fapt, nu-mi construisem turnul cu un motiv concret - de exemplu să mă închid în el și să pictez tot ce mă înconjura. Din fericire mi-am amintit. Sunt cuvintele mele, vor fi amintirile mele și voi regreta dacă nu le voi scrie la timp. Deci fac o pauză de la construirea regretelor pentru mai târziu și scriu pentru că e universul meu.
Premiul nu a fost niciodată refacerea personală sau recuperarea timpului ci realizarea momentelor și selectarea lor. Un filtru, nu un burete - foarte important. De exemplu, momentul când descoperi că totul s-a terminat într-o zi frumoasă de toamnă, când știi ideile principale dar nu poți să le explici, când ai terminat de scris conținutul cărții dar nu te poți decide în legătură cu titlul, când nu găsești motive pentru care vechi prieteni se transformă în actuali inamici, când încerci să fii subtil în convorbirile cu destinul dar nu reușești, când iubești și pierzi, sau când uiți toate astea și îl vezi la fereastra primului etaj știind că dacă ar fi vorba de un film, te-ai opri și te-ai întoarce. Însă, semnele de exclamare vin după clipa în care știi mai mult decât singur că nu se va schimba niciodată, indiferent de circumstanțe. Iar pe lângă asta, când două lumi sunt atât de diferite nu pot fi contopite numai de dragul artei.
Nu retrag nimic, nici vorbă de modificări oricât de mici. Așa că, pentru sufletul meu,...
Dragă individ nemuritor și rece,
În primul rând, nu ești un secret, ești doar un răspuns care nu a fost cerut de nimeni. Mi-ar plăcea să știu în ce măsură ai înțelege totul. Apoi, cred că zilele ar fi mai complete dacă aș afla și eu motivele pentru care... tot.
În al doilea rând, știu că am mai anunțat sfârșitul după care l-am transformat într-o continuare, dar de data asta, ura a câștigat teren serios. Nici să vreau și nu m-aș mai putea întoarce, iar asta, după cum citeam într-o carte care în final m-a dezamăgit și distrus la fel ca tine, este o problemă. Crede-mă, dacă aveam un talent atunci ăsta era, să te facă să arăți bine. Nu se mai poate. Ești șters, banal și gri. Zâmbetul tău apare mult prea des acum ca să mai fie special. Ochii au început să fie căprui, obișnuiți. Mâinile sunt ale ei deci ies din discuție. Curul nu mai este la fel de bun. Vocea mă zgârie pe creieri. Glumele sunt răsuflate. Tu nu mai ești centrul universului din simplul motiv că nu erai prin apropiere când s-au construit noile granițe.
știi-tu-cine.
Revenind. Parcă abia acum s-a terminat vara și îmi rulează în fața ochilor fiecare zi petrecută în doliu după tine. Pierdere de timp. Chiar și așa, altfel nu aveam cum - pot înțelege asta. Dacă în viitor o să se inventeze telecomenzi pentru oameni, cu care să putem opri sentimentele când și pentru cât timp vrem noi, atunci o să simt adevărata gelozie. Între timp, nu poți să treci peste decât lovindu-te de toate și trecând de/prin ele - cu orice sens vreți voi. Ca atunci când înveți să mergi pe tocuri mergând pe ele - alte variante nu s-au inventat încă. Deci nu, dacă te omoară ceva, așteaptă să mori și apoi vezi tu cum te descurci. Fără agitație, vine și timpul când se termină.
Nu pot să dau vina pe Bacovia cu care ar trebui să-mi petrec timpul acum, dar poate mi-a șoptit și el câteva cuvinte. Nu te mai las să mă întuneci. S-a votat! Te urăsc. Ești condamnat la o enumerare de blesteme, zilnice. HA! Am trecut peste! Cea care contează sunt eu. :)
