Moves like Jagger

Am impresia că s-a întâmplat și asta. Parcă am atins limita și totuși, încă o văd departe. Nu înțeleg și nici măcar imaginația mea nu mă mai poate salva de la privirea în ansamblu a rezultatului final. Sau a lipsei lui. Mereu m-am temut de o ieșire cât de mică din subiect - mai ales în ultimul timp când nu m-am despărțit de marginea prăpastiei nici măcar pentru o zi. Știu că este liniștea dinaintea furtunii, momentul în care-mi țin respirația încercând să amân clipa în care toate vor exploda cu sau fără voia mea. 

Continui să caut detalii care mi-au scăpat în timp ce am cioplit bolovani și chiar sper să dau peste ceva, orice. Unde s-au dus lucrurile simple? Deși, atunci când le-am avut, atunci când totul părea atât de frumos, am fost prea ocupată cu paranoia ca să mă bucur de moment. Pe scurt, oricum o dau tot nu e bine. De ce ar fi? Karma știe ea ce știe.

Aș putea descrie locul în mare mă aflu acum ca un spațiu vid, undeva unde numai eu pot fi. Mă întorc mereu aici fără să vreau, fără să realizez schimbarea de peisaj sau culorile care devin din ce în ce mai șterse în timp ce tu ești cât se poate de colorat. Nu! Gata! Trebuie să găsesc ceva care să-mi ocupe mintea - și să nu mă chiorască de tot așa cum complotează Temple Run împreună cu Angry Birds!

Am nevoie de iarnă! De fulgi mulți și mari, de luminițe, până și de „Home Alone” sau „The Nightmare Before Christimas” ca să nu mai zic de cadouri. Că tot a venit vorba, pe o vreme cât de poate de friguroasă, scriam o postare pentru tine, în care îmi doream reacții negândite, care să se manifeste înainte de a fi controlate în vreun fel. Acum nu mai suna ca o idee bună ci ca un sfârșit grăbit.