Dragă bătrâne,

Câteodată mi-ar plăcea să-ți spun pe nume - știi tu, să părem doi tineri care s-au împrietenit și vorbesc pur și simplu. Apoi gândul ăsta dispare pentru că „bătrâne” ascunde atât de multe, mai ales dacă ținem cont că nu ești în niciun caz bătrân. Acum realizez că nu-ți știu vârsta și ca să fiu sinceră, nici numele complet. Sunt sigură că l-ai menționat la începutul întâlnirilor noastre dar sunt la fel de sigură că nu mă interesai atât de mult încât să îl rețin. Probabil ar trebui să mă gândesc că sunt șanse să te fi jignit; nu mă agit prea mult, mă cunoști destul de bine ca să știi când trebuie să te superi așa că voi lăsa analizarea cuvintelor mele în seama ta. 

Nu-ți pot spune multe în momentul de față pentru că abia ai plecat de câteva ore și n-am avut timp să fac rost de o nouă dramă din care să izvorască subiecte. E târziu. Partea cea mai bună este căldura care a dispărut - nu cu totul dar temperatura este suportabilă spre plăcută la ora asta. Am avut noroc să găsesc un plic mai vechi în bibliotecă, între cărți. Altfel ar fi trebuit să amân prima scrisoare din motive tehnice. Da, ai spune că aș fi putut să o scriu și apoi să o bag într-un plic în ziua următoare. Știi că nu sunt așa; dacă încep ceva nu pot să-l las în stand-by - mai ales când e vorba de o scrisoare. Mi-a luat mult timp să aleg chiar și pixul cu care-ți scriu. Mereu mi s-a părut ciudat cum felul în care scrie cineva depinde într-o oarecare parte și de pix sau instrumentul pe care-l folosește. După câte poți observa nu mă străduiesc să fac literele perfecte, cred că îți scriu în momentul ăsta numai pentru că eram nerăbdătoare să-mi așez gândurile undeva. 

Nu am reușit să vorbim prea mult azi, iar când m-ai întrebat ce am făcut nu ți-am răspuns cum ar fi trebuit; presupun că înțelegi de ce. Oricum, ca să nu ratez ocazia de a-ți trimite o scrisoare lungă, voi adăuga o parte din ce am făcut azi. Vei înțelege pe parcurs. Mi-ai spus acum câteva săptămâni că ideea unui jurnal ți se pare foarte bună, iar eu te-am ascultat. Mi-am numit jurnalul - virtual ce-i drept - „Lia” și azi i-am scris. Tehnologia nu a fost de partea mea (cum ar spune R. când îmi dă mail-uri) și „Lia” a dispărut la fel de repede cum a apărut. Dar îmi amintesc perfect tot ce am scris, iar dacă tot ești dornic să-mi citești scrisorile, vei fi „Lia” bătrâne. Obișnuiește-te cu asta.

Mă gândesc să las totul baltă. Tot ce are legătură cu S. și așteptatul ăsta care mă fantomizează (dacă există un așa cuvânt). Sincer, era mult mai simplu în alte dăți când era doar „îmi place de el” fără alte complicații, pretenții și inevitabilele dezamăgiri. Mi se pare o idioțenie numai felul în care toate povestea asta m-a schimbat pe mine. Acum, să ne amintim de tipa care se gândea în primul rând la binele ei, care se descurca singura, care nu aștepta semne de la ceilalți pentru că nu avea nevoie de ceilalți. E frustrant să știu că m-aș bucura să mă întrebe cineva de viață, nu pentru că ar fi un lucru rău ci pentru că înainte era diferit. Și aștept. Câteodată nici eu nu știu ce, sau cum aș reacționa dacă aș primi ceva - iar cel mai important, ce aș face cu ce aș primi. Partea cea mai proastă e că mă încăpățânez să cred în inefabil, în iluziile unei iubiri perfecte la care au lucrat secundele, minutele, zilele, săptămânile, lunile, anii în care n-am făcut nimic. Love is waiting spun unii, dar fiecare își are limitele lui. Dacă așteptarea ar fi ceva constructiv, nu ar mai exista conceptul de prea târziu. Știu ce-mi vei spune bătrâne, că mai bine mai târziu decât niciodată. Dar dacă timpul lui este diferit de al meu? Și când pentru mine va fi prea târziu, pentru el o să fie tocmai bine, momentul perfect pe care probabil îl așteaptă. Amuzant este că nu sunt sigură de ce gândește el, cum aș putea? În majoritatea timpului pare atât de închis în el... apoi are momente în care zâmbește și pare totul normal. De ce m-ar lăsa tocmai pe mine să intru în viața lui pentru că așa am citit eu stele într-o noapte în care cerul era acoperit de nori, pentru că, așa era. 

(...)E adevărat că îmi place ca oamenii să insiste, să fie interesați, dar acum nu suntem într-o astfel de situație. Acum vreau să opresc așteptarea asta care mă golește pe dinauntru și să-mi văd de minunata zi de joi. Până la urmă e vacanță și ar trebui să profit de timpul liber în orice mod. Singură sau nu, e timp liber și nu vine prea des! De data asta îl aleg pe Eliade, cu „Nuntă în cer” - chiar dacă nu mă dau în vânt după autorii români, există și excepții.

Cam asta vorbeam eu cu „Lia” azi și asta vorbesc acum și cu tine. Desigur, poți înlocui „joi” cu „vineri” pentru că azi deja e mâine, cum îmi place să spun. Mai devreme am verificat dacă S. este online, numai așa, de dragul de a afla. Nu-ți fă probleme, nu mai sunt așa disperată după câteva cuvinte. Dar, spre surprinderea mea, era. Persoana care dispărea din orice mediu virtual după orele 22 (diriginta mea ar fi mândră de ce tocmai am scris), cel târziu, era mai devreme online, fără niciun stres. Nu știu ce să-ți spun despre asta. Într-un fel mi se pare un program care nu se potrivește cu felul lui de a fi. Dacă am avea ore de dimineață, aș înțelege motivul disparițiilor și lipsa statului până la ore târzii, dar așa... chiar nu-mi pot explica. Poate ai tu câteva idei, pe care nu vreau să le ții numai pentru tine. 

Misiune îndeplinită. Prima scrisoare este gata bătrâne, bucură-te de fiecare cuvințel, nu se știe când mai găsesc un pix cu care să fiu compatibilă și o oră la care să pot scrie atât și atâtea. Am impresia că mâine voi regreta că ți-am spus atât de multe (sau aș putea spune mai târziu pentru că e deja mâine), dar va fi prea târziu, scrisoarea o să fie pe drum spre tine și eu nu-mi voi mai putea retrage cuvintele. 

Ella.