„Antidepresiv” de Ioana Duda

Cu siguranță există printre voi cititori care-și consideră cărțile prieteni dragi. Ei bine, așa pot cel mai bine să mă refer la această carte! E drept că a trecut ceva timp între momentul în care am terminat-o și cel în care scriu despre ea, dar îmi amintesc cu mare claritate cât de dragă mi-a fost, cu câtă ușurință am parcurs-o și cât de plăcut a fost să găsesc situații în care mă pot regăsi. Nu am mai citit alte cărți scrise de Ioana Duda și nu mă pot pronunța în general, dar „Antidepresiv” este o carte atât de umană și de frumos construită încât nu mă pot gândi la o persoană care să nu se bucure de lectura ei. Frumoasa construcție despre care vorbeam este alcătuită din întâmplări, gânduri sau idei pe care mulți le avem și mulți ne petrecem timpul interpretându-le, căutându-le sensul și autorul. 

Am scris cu perversități. Am scris cu furie. Am scris cu blândețe. Am scris cu alcool în sânge și plămânii plini de fum de țigară. Am scris intoxicată de depresie și pastile. Am scris bucuroasă. Am scris când nu mai aveam nicio speranță. Am scris despre dumnezeu, niciodată cu credință. Am scris când eram îndrăgostită sau când doar credeam că sunt. (...)

Și, la un moment dat, m-am oprit. Era prea mult. Doar gândul de a deschide word-ul îmi provoca greață. Și frică. Și mă gândeam că iar o să mă rănească unii și alții. Mai bine nu le mai spun nimic. Devenise o povară.

Ioana Duda ne spune povești amuzante sau incredibil de triste, întâmplări care încurajează acceptarea vulnerabilității umane, povești cu multă iubire, povești despre autodistrugere, povești cu și despre oameni în mai toate formele lor. Unele mai profunde, altele cu scop pur umoristic, capitolele acestei cărți se termină, din păcate, mult prea rapid. Partea bună e că nu te oprește nimeni să le recitești pe cele care ți-au plăcut cel mai mult - așa cum am făcut și eu la finalul lecturii.

Îmi amintesc de un capitol în care autoarea descria obiceiurile pe care le pune în practică atunci când dorește să își facă ziua mai bună și la fel de bine îmi amintesc ce stare de confort psihic mi-a dat lectura acelor rânduri. Era vorba de lucruri mărunte (am căutat capitolul respectiv ca să fiu mai exactă) cum ar fi un somn bun, o masă caldă, schimbarea lenjeriei de pe pat, o plimbare sau stat degeaba în pijamale, alergare etc. Nu de puține ori mi s-a întâmplat să mă simt de parcă citesc un mail primit de la o prietenă apropiată care îmi povestește ce a mai făcut sau ce a mai aflat despre oamenii din jurul ei.

Așa cum am mai menționat, cititorul se va întâlni și cu povești foarte triste, greu de digerat, în primul rând din cauza gradului ridicat de realitate pe care îl descriu, dar și al mesajului subtil, la fel de real, pe care-l transmit. Unul dintre aceste mesaje este că lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi și că oamenii cu viața aparent perfectă pot să aibă de fapt un șir luuung de probleme, unele fiind dintre cele mai grave - pentru că și o femeie frumoasă, minunată, tonifiată, irezistibilă, poate să fie pe moarte.

Judecăm ușor, iertăm greu și iubim tot mai puțin.

Nu. Nu suntem singuri. Ne-am însingurat.

„Antidepresiv” face într-o oarecare măsură ce promite titlul - cel puțin în cazul meu așa s-a întâmplat. Dacă antidepresivele ar avea efectul acestei cărți, cred că ar fi mai recomandabile. În puține cuvinte, cartea Ioanei Duda îți explică faptul că nu ești singur, că lucruri bune se întâmplă, că lucruri rele se întâmplă, că oamenii sunt veseli, că oamenii sunt triști, că unii se iubesc, că altora le e teamă și că toate astea fac parte din viață - chiar și din viața celor care par neatinși de probleme. 

Lectură plăcută! :)