cea care te-a iubit oricum

Nu știu sigur ce a fost azi în aer, dar nu s-a simțit pic de tragedie. De parcă n-ai existat niciodată. De parcă în următoarele zile aș merge iar cu autobuzul spre încăperea verde. De parcă mi-aș putea lua cartea și aș citi-o în fața tuturor. De parcă nimic nu s-ar fi terminat pentru că nimic nu a început.

Dar asta nu e adevărat. Totuși, cine sunt eu să alung zilele bune atunci când mă întâlnesc cu ele? Și cine sunt eu să resping vechi convingeri atunci când se întorc mai puternice ca oricând? 

Începe să-mi pară tare rău pentru asocierile greșite, chiar dacă sunt conștientă de rolul lor în pofta de citit (de exemplu) sau doar în starea generală de bine. Nici măcar poza-clișeu nu m-a impresionat pe cât mă așteptam. Acum serios, doar atât vă duce mintea? 

Amân momentul concluziilor pentru că nu pot nu vreau să-mi dau seama dacă te-ai evaporat sau doar mi-a crescut imunitatea. În ambele cazuri aș avea o problemă cu orgoliul și cu pierderea timpului, dar probabil aș supraviețui. Fac asta de-o vreme! :)