Fluturi de Irina Binder (volumul II)

Inițial m-am gândit să nu mai revin cu o recenzie și pentru cel de-al doilea volum realizând că este la fel de prost scris ca și primul, a menținut nivelul dezamăgirii și are același aer de telenovelă care la un moment dat sufocă cititorul.

Văzându-mă atât de revoltată într-o mare de fani ai acestei „serii” am început să cred că poate sunt eu nebună și de fapt Irina Binder nu e chiar așa rea ca și scriitoare. Comentariile găsite m-au ajutat să încadrez cititorii de „Fluturi” în categorii nu foarte drăguțe. Replica generală e că toți au citit-o cu sufletul. Stau și mă întreb, dacă o mulțime de oameni susțin că aceste două volume sunt cele mai bune cărți citite de ei, îi ce lume trăiesc?! Cuvântul cel mai potrivit pentru aceste două cărți este: KITSCH.

Am fost întrebată de nenumărate ori pe parcursul lecturii de ce continui cititul dacă nu-mi place nici acțiunea, nici personajele, nici nimic. Ei bine, eram curioasă de motivul publicării - motiv încă absent. Da, o prietenă a Irinei Binder a rugat-o să spună această poveste - am citit și despre asta. Pot înțelege, dar dragă Irina, care singură ai menționat că „nu am talent, nici studii, nici ambiții din acestea…” care este sensul publicării unei cărți pe care știi de la bun început că nu o vei scrie bine? Și mai mult de atât, promiți un al treilea volum pe care îl vei continua tot cu lipsa de talent. 

Nu intenționez să mă leg de polemica ce s-a format în jurul intenției de a folosi cazul social în favoarea vinderii mai multor volume, dar nu mă pot abține să întreb: dacă intenția de a-i ajuta pe alții din vânzarea acestor cărți nu avea ca rol publicitatea, de ce nu a fost ținut totul secret? Apare un nivel ridicat de ipocrizie atunci când persoana X spune că a vrut să fie totul discret dar a menționat de câteva ori despre intențiile respective. Bun! Exact definiția pentru „discret”.

Revenind la al doilea volum și totodată la părerea mea finală despre „Fluturi”: te scufunzi în clișee și există un pericol imens să nu mai poți scoate capul la suprafață de sub toată banalitatea sufocantă! Am pornit lectura cu așteptări imense și am sfârșit-o prin dorința de a duce la reciclat ambele volume numai pentru a scăpa lumea de niște exemplare în plus. Această „lucrare” a I.B. nu se poate numi literatură - nu este literatură. Cel mai mult mă sperie fanii acestei scrieri lipsite de valoare, care încurajează apariția a cât mai multe volume. Dacă fiecare se trezește peste noapte că vrea să publice o carte, chiar dacă are talent sau nu, atunci toți putem deveni scriitori. Iar cei adevărați, persoanele cu un talent literar imposibil de ignorat, își vor pierde acel element special pentru ca deja toată lumea poate să scrie și nu e mare brânză să scoți o carte. Sincer, știu zeci de bloguri pe care am găsit povești scrise mult mai bine! Iar ăsta e un semn de întrebare pentru că majoritatea blogurilor pe care le citesc aparțin persoanelor tinere și foarte tinere - care nici măcar nu au cărți scoase. :)

Calitatea inferioară a poveștii nu face decât să atragă mediocritatea - probabil persoane care își pot număra pe jumătate din degetele de la o mână (da, jumătate) cărțile citite în toată viața lor. Sper să nu mai dau vreodată peste un așa fel de maculatură, cum nu mi-a mai fost dat să citesc! Măcar dacă povestea ar fi fost una care să merite spusă, dar am întâlnit acest tipar de nenumărate ori, numai că scris frumos, elegant, cu stil, cu sens. Povestea, îmbibată până la refuz de dramă telenovelistă, nu transmite niciun mesaj, nu ajută la nimic, nu te pune pe gânduri, nu te atinge nicăieri. Mi se pare chiar un subiect periculos pentru femeile cu puțină minte, care au avut antecedente ce implică violența domestică și nu văd în această relatare stearpă decât un alt model de femeie slabă, fricoasă, ce se lasă călcată în picioare. Nici măcar pasajele în care erau descrise ieșirile anormale nu au avut vreo putere asupra emoțiilor mele pentru că lipsește esența. Singurul lucru pe care I.B. mi l-a transmis au fost mulți nervi decorați cu puțină frustrare pentru atât de multă lașitate și prostie în care au fost îmbrăcate personajele. Evident, dacă tot ce ai citit în viață au fost etichetele rufelor, atunci și „Ana are mere.” îți atinge sufletul. Ideea e că, atunci când scrii o carte și ți se pare ușor, înseamnă că faci ceva greșit. E nedrept cum pretențiile anumitor edituri sunt undeva sub nivelul mării...