Fluturi de Irina Binder (volumul I)

În momentul ăsta nu știu dacă gustul amar vine de la așteptările mele mult prea mari sau doar de la unele părți ale poveștii, care mi se pare că se contrazic cu altele. Factorii care m-au convins să o adaug pe Irina Binder în biblioteca mea au fost citatele drăguțe găsite peste tot pe internet și părerile cititorilor care erau bune și foarte bune. Ei bine, acum apar eu și încalc tradiția: sunt dezamăgită! Nu știu dacă e vorba numai despre primul volum, iar al doilea îmi va schimba părerea, dar până în momentul de față nu vad ce schimbări se pot produce încât să-mi alunge dezumflarea. Totuși, mă mai amăgesc cu gândul că există speranță cât timp nu am ajuns la finalul poveștii.

Problema centrală care pe mine m-a ofticat din momentul în care mi-am dat seama că nu va dispărea, este banalitatea; prezentă și în descrieri și în destinele personajelor și în mai tot. Pe cât de multe pretenții aveam de la personaje la începutul cărții, pe atât de puține mai am acum.

Personajul principal, Irina - însăși autoarea - ne este prezentată ca o femeie puternică, sigură pe ea, cu principii bine stabilite, hotărâtă și mult prea matură pentru vârsta ei. Pare exact genul de eroină pe care să o îndrăgești și de la care să „furi” trăsături morale. Apoi, cum dragostea este tema principală, facem cunoștință cu reprezentații sexului masculin: Matei și Robert - frați, ambii îndrăgostiți de Irina. Ăsta ar fi primul clișeu.

Protagonista alege să aibă o relație cu Matei - care mie personal mi s-a părut absent, șters, parcă doar de umplutură - și să mențină sentimente de prietenie cu Robert. Aici apare al doilea clișeu: de fapt marea dragoste este între Irina și Robert care o mare parte din volum de tachinează tocmai pentru a-și evita sentimentele, până în momentul în care „fluturii” devin prea greu de controlat și explodează în gesturi tandre și interzise. De aici - de fapt de multe ori chiar și până aici - Irina începe să-mi aducă aminte de liceenele nehotărâte care în loc să ia o decizie legată de relația lor care scârțâie, trăiesc într-o dramă continuă ca să nu agite apele. Iar pe lângă asta, Robert este exagerat de îndrăgostit - chiar dacă multe reacții ale lui mi se par incompatibile cu ce ar trebui să facă un îndrăgostit. Pare chiar genul îndrăgostit-obsedat când devine un fel de cățeluș/preș al Irinei. Iar Matei, pe care multe întâmplări îl recomandă ca un om care face urât la gelozie, nu este deranjat nici măcar puțin de relația apropiată dintre iubita și fratele lui, din contră îi apropie cât mai mult. Una peste alta, frații ăștia sunt puțin ciudați, de multe ori alunecând chiar spre penibil.

Acum, știu că „Fluturi” are la bază jurnalele Irinei Binder și că povestea redă o parte din realitatea autoarei, dar ceva i-a lipsit. Nu pot judeca amintirile în sine, dar mă pot lega de felul în care acestea sunt prezentate. Lipsește acea emoție pe care mă așteptam s-o găsesc și acel element care să facă povestea diferită de altele. Nu vreau să fiu rea, dar parcă citeam ziarul sau „Taifasuri”. :)

Poate al doilea volum o să-mi schimbe părerea, dar pentru asta trebuie să fie al naibii de bun! Nu vă recomand să o cumpărați (nici până acum nu am înțeles de ce volumele au prețul pe are îl au, ținând cont de calitatea paginilor, a coperții cât și a ilustrației de pe aceasta...) dar dacă din pură curiozitate vreți să o citiți, sau cine știe, poate chiar vă interesează subiectul, mai bine împrumutați-o!