Cui îi pasă? E toamnă.
- Peste câte pagini trebuie să mai treci?
- Nu destule, dar stai liniștit o să ajung și la partea în care te ascult și reîmprumut cartea cu început promițător.
Acum, nu știu dacă a fost ceva din ținuta lui, parfumul ceaiului sau doar imposibilitatea de a-mi încălzi mâinile, dar dintr-o dată lucrurile au fost mai clare. Încă de la început intenția mea nu a fost decât să construiesc un paradox - pentru care s-a dovedit că nu mai am timp. De obicei natura era mai blândă și aștepta până când ne obișnuiam cu ideea schimbării dar se pare că de data asta și-a ieșit din fire și nu vrea să mai aștepte după noi. Partea proastă e că nu-mi pot găsi mânușile - fără degete ce-i drept, dar bune! - și cred că e mâna karmei.
- Crezi că e tristă?
- Măi, nu vreau să sar direct la concluzii dar din ce spune ea, așa se pare.
- Dar ție nu-ți pasă oricum.
- Normal că nu. Pe listă, înaintea lor, sunt multe liniuțe care așteaptă să le acord atenție.
Și când am spus asta nu am simțit că mint sau că vreau să schimb subiectul. Doar că așa e. Normal, sunt totuși uimită câte lucruri au devenit mai importante cu timpul. Dar cine sunt eu să mă plâng că omul negru n-a venit?! Din partea mea poate să lipsească atât cât îi dorește suflețelul. Iar dacă ea e încă tristă, pot să accept asta ca un bonus. Totuși nu pot să mă abțin și să nu mă întreb: oare lui chiar îi place că ea pune totul pe perete atât de ușor? Nu a auzit cum rufele se spală în familie?
Totuși, M. nu pare să renunțe la ideea lui cum că nici măcar ciocolata nu se topește atât de repede, dar apoi, vin eu cu încheierea conversației: depinde la câte grade este pusă! - și Dumnezeu știe că nu vorbesc prostii. Poate unii nu au nevoie să călătorească în Italia, India și Indonezia ca să se regăsească. Așa cum spunea și Richard din Texas, oriunde am merge bagajul de probleme ne așteaptă mereu la ușă atunci când ne întoarcem, întrebarea e dacă-l vom lua cu noi înapoi, sau nu. Iar știindu-mă pe mine, l-aș lua dar aș uita alte lucruri care n-ar trebui uitate. Unii sunt mai norocoși, se vindecă mergând la bibliotecă spre exemplu, sau apucându-se de o carte care să le arate că viața altora e mai grea decât a lor, sau spărgând niște bani pe nenumărate haine care nu vor fi îmbrăcate niciodată.
Adevărul e că cel mai rău îmi pare de melodii care nu mai sunt ca la început. Parcă sună altfel și zgârie orice moment în care sunt pornite. Da, aș putea face un alt playlist numit „există viață după depresie” - chiar dacă „depresie” este mult spus - dar nu mai simt nevoia. Poate muzica a devenit din momentul respectiv ceva de care să mă folosesc numai când dau de tristețe și regret să spun că nu suntem împreună la bine și la rău. Până la urmă, în cele mai multe cazuri, omul este construit să se folosească de ce are nevoie după care să uite și să-și restabilească nevoile. Un update nu strică.
