Hold my hand

Stăm rezemați de statuia rece, udată de ploaia ce abia s-a oprit. Îmi răsucesc o șuviță aproape uscată și privesc orașul cenușiu, întinat, gol. Poate că oamenii nu au înțeles exact ideea cu dansul în ploaie, sau poate n-am analizat noi din perspectiva corectă. 

- Crezi că suntem noi nebuni? 

Îți lași capul pe spate și închizi ochii. Picături de apă încă îți traversează fruntea, unele oprindu-se în sprâncenele negre, altele continuându-și drumul până la bărbie. Parcă te aud oftând, dar multe se întâmplă numai în mintea mea, așa că las acest detaliu să treacă neobservat.

- Doar pentru că nu ne înțeleg?

- Nu știu...

Zâmbești. Acel zâmbet care mă face să mă simt o copilă naivă. Și poate sunt.

- Nu, nu suntem nebuni. 

Îmi iei mâna în a ta. Deschizi ochii - privești și tu orașul.

- Sunt atât de pierduți. Îngropați în clișee. Nu înțeleg dar nici nu vor să caute răspunsuri. Se lasă ghidați numai de ce se încadrează în limitele normalului lor. 

- Noi avem un normal al nostru?

- Nu cred, dar sigur avem ceva al nostru tocmai pentru că nu e normal.