Să-mi dreg vocea

Imediat după o tăcere lungă, în cazul meu, vine o dorință pe care până acum nu am reușit să mi-o explic, dorința de a trage linie și de a calcula - mă rog, e mult spus „a calcula”. O dorință de acest tip a venit zilele astea, după o lună în care timpul mi-a fost ocupat cu multe promisiuni aruncate în stânga și în dreapta, promisiuni făcute cu o oarecare încredere în capacitatea mea de organizare și în felu-mi caracteristic de a mă stresa rar și pentru perioade scurte de timp. În mintea mea, neodihnită de multe ori, dacă e vorba de a face bine cuiva, există mereu energie și spațiu în program, oricât ar fi de încărcat deja. Apoi m-am trezit din acest vis fantezist și mi-am dat seama că intențiile, fie ele oricât de bune, trebuie trecute și prin filtrul mai puțin utilizat al rațiunii. Odată îndeplinită treaba asta, calculele se schimbă.

Ei bine, bătrânul, filtrul meu cel mai de preț, uitându-se încruntat la mine, mi-a spus că-mi trebuie o pauză, iar de data asta a menționat că nu se referă la o pauză de câteva minute sau de câteva ore și că ar considera benefică o pauză de un an. Sigur, anul în curs nu poate fi lăsat baltă sau înghețat, așa că ar fi vorba despre anul viitor, mai exact tot ce înseamnă vara lui 2019 până în vara lui 2020. Reacția mea a fost să-i râd în față și să-i explic ce planuri am eu, câte mai sunt de făcut și că toate astea mă entuziasmează și în niciun caz nu pot să renunț la drum. Evident, nu e vorba de „a renunța”, cât e vorba de „a amâna”. Toate bune, bătrânul pleacă, eu rămân sigură și fără filtru. Apoi mă chinuie ideea. Nu e o decizie confortabilă, dar cumva mă simt mai bine. În comparație cu felul în care mă simțeam înainte de apariția acestei idei, mă simt chiar foarte bine. 

Așa că, dragă bătrâne, plină de admirație pentru simțul ce te-a făcut filtru-mi de încredere, îți mulțumesc pentru numărul mare de respirații ușurate ce au urmat. :)