cât o pauză publicitară

Îmi amintesc cabinetul. Pereții albi, mobilier albastru, scaune maro. Culori care nu-mi spuneau nimic. Îmi amintesc și de tine, trist și îngândurat, așezat pe jos, cu genunchii la piept, îmbrățișați strâns. Nu mai știu cine sau când a început să-ți vorbească, dar îmi amintesc că era un zgomot pe fundal care mă neliniștea. Pe lângă acesta, fiecare mișcare sau fiecare jumătate de mișcare pe care doream să o duc până la final, era însoțită de un fâșâit. Până la urmă am renunțat. Cu cât mă gândeam mai mult la motive pentru care să mă ridic, cu atât găseam mai puține. Țin minte că mi se părea amuzant tonul vocii cu care încercai să te explici. Și mai țin minte că nu înțelegeam de ce credeai că detaliile ar avea o importanță așa mare tocmai atunci. Cu toate acestea, parcă îmi doream să particip la discuție, dar deja mă simțeam prea confortabil ca să mai fac asta. Apoi m-a speriat gândul ăsta. Cum adică mă simțeam confortabil?

Într-un moment cineva a început să plângă și la scurt timp, într-un alt moment, mi-am dat seama că eu eram. Cică plângeam pentru că era o combinație nefericită de culori, maroul și albastrul nu merg împreună. Nu păreai să mă crezi și tot insistai să plecăm, dar eu stăteam bine și singura problemă erau culorile. Apoi am clipit de câteva ori și eram deja în prag, iar tu închideai ușa în spatele nostru. Atunci am văzut câți oameni așteptau la coadă și eram curioasă câți au venit să se plângă de culori. Știam că se uitau ciudat, până la urmă, ce căutăm noi acolo? Eram prea mici. Oricum, eu eram liniștită. Oricât ne judecau, măcar nu eram îmbrăcați în albastru și maro.

M-am uitat la tine și erai tot trist și îngândurat. Parcă doreai să-ți reiei locul de mai devreme. Parcă acolo eram în siguranță și apoi cineva ne-a aruncat într-o prăpastie cu realitate.