You should pay rent in my mind

- Și te-ai bucurat?

- Azi? Puțin. Foarte puțin. Dar a fost o excepție. Am renunțat la astfel de „bucurii”. De obicei zâmbetul e înlocuit de un bolovan care mi se rostogolește în stomac, sau de o simplă durere în piept. Cam atât. Pe scurt: tot ce face e de rău, tot ce nu face e de rău.

- Și după tot timpul ăsta care crezi că e soluția?

- Ceva care să egaleze balanța. Ceva care să mă bucure la fel de tare pe cât m-a întristat vara aia. Să știi că răspunsul ăsta e doar de dragul conversației, pentru că eu mă îndoiesc de el profund.

- Să-nțeleg că acel ceva care să te bucure trebuie făcut tot de el? 

- Nu știu. Nu m-am gândit.

- Gândește-te acum. 

- Nu contează. Ți-am spus, e doar de dragul conversației.

- Și dacă răspunsul la întrebarea mea te-ar ajuta?

- Nu înțelegi, nu? O fericire atât de mare pur și simplu nu există. Nu poate fi adusă de nimic și de nimeni. Nici măcar de el. Ăsta e alt motiv de tristețe: să știi că orice s-ar întâmpla bun nu mai poți să ajungi la un anumit stadiu al fericirii pe care îl puteai atinge înainte.