„Obiecte ascuțite” de Gillian Flynn

Sunt aici, am zis atunci, iar cuvintele acelea mi s-au părut uluitor de reconfortante. Când intru în panică, le rostesc cu voce tare, doar pentru mine. „Sunt aici.” De obicei, nu simt că aș fi. Simt că ar putea să mă bată o boare caldă de vânt și să dispar pentru totdeauna, fără să mai rămână din mine nicio așchiuță. În unele zile, gândul ăsta mi se pare liniștitor; în altele, îmi dă fiori.

Așa cum probabil mulți dintre voi știu deja, de curând (-ish), a avut loc premiera serialului Sharp Objects, serial a cărei acțiune este bazată pe romanul lui Gillian Flynn. În consecință, cum ar face majoritatea iubitorilor de carte, nu se putea să vizionez serialul fără să citesc cartea înainte (cu toate că uneori m-am trezit că procesul acesta merge bine și inversat). Cartea a fost citită, dar la serial încă nu am ajuns ca să pot face o comparație între cele două, cu toate că, din auzite, cartea ar fi mai bună în ceea ce privește felul în care este prezentat finalul. 

La un moment dat, acum câțiva ani, „Obiecte ascuțite” era o carte foarte întâlnită în mediul online, foarte populară și recomandată de mai toată lumea. În perioada respectivă eu eram mai interesată de alt roman al autoarei pe care îmi propusesem să-l citesc înainte de orice altă carte scrisă de ea, așa că nu am dat mare atenție romanului de față. Am continuat să nu dau mare atenție detaliilor nici când m-am decis într-un final să-l citesc și am pornit la lectură fără să am idee cu ce poveste o să mă întâlnesc. Pe scurt, în mintea mea eram pe cale să citesc un roman polițist și cam atât. Încă nu sunt sigură că treaba asta s-a întâmplat. 

Acțiunea cărții este prezentată din perspectiva jurnalistei Camille Preaker care, pe neașteptate, este trimisă în orașul ei natal cu scopul de a scrie un articol despre o crimă petrecută în zona respectivă. Reținerea și dorința de abandonare a planului sunt destul de clare încă de la început, cu toate că cititorul nu primește informații cu privire la de ce este întoarcerea acasă un lucru atât de puțin dorit, chiar înfricoșător. Crima despre care este vorba a avut loc în urmă cu un an, în august, victima fiind o fetiță găsită strangulată. Întoarcerea atenției către acest caz după o perioadă destul de lungă de timp este provocată de dispariția recentă a unei alte fetițe și de presupunerea conform căreia ar fi vorba despre un criminal în serie. 

Nu cred că a știut măcar ce fel de mâncare preferată aveam și cu siguranță că n-am dat buzna în camera ei, în picioarele goale, la ore mici ale dimineții, înlăcrimată pentru că am avut coșmaruri. Întotdeauna mă apucă tristețea când mă gândesc la fetița care am fost, fiindcă niciodată nu mi-a trecut prin cap că mama ar putea să mă aline. Niciodată nu mi-a spus că mă iubește și n-am presupus că așa ar sta lucrurile. Avea grijă de mine. Mă administra. Odată mi-a cumpărat loțiune cu vitamina E. 

Cunoscând-o mai bine pe Camille aflăm că a avut două surori, dar că numai una mai este în viață și că ambele fete par să aibă o relație complicată cu mama lor. În același timp, Camille, pe lângă prezentarea informațiilor despre crimă, cercetarea acesteia și propria familie, lasă gradat să se înțeleagă că în ceea ce o privește, există anumite probleme psihice care i-au marcat trecutul și peste care nu poate să treacă nici în prezent. 

Din punctul meu de vedere, „Obiecte ascuțite” este un roman interesant, își face cititorul curios, dar nu pot spune că m-am alăturat grupului care consideră această carte ca fiind foarte bună. M-am trezit la finalul cărții cu impresia că știu niște informații prețioase, dar că nu știu destule. Un fel de „aaa, am înțeles, dar sigur nu voiai să îmi mai spui ceva?”. Pe lângă asta, nu prea am reușit să empatizez cu niciun personaj, toate apărând în fața mea ca niște figuri tulburate și antipatice. Cu toate astea, felul în care este construită povestea în jurul dorinței de control și a felului în care aceasta te poate face să o iei razna, merită lectura. 

Nu-i zâmbetul cea mai bună armă a unei fete?

Lectură plăcută!